americane, ei se vor mobiliza și vor cere să se facă
dreptate. Fuseseră împuterniciți să își caute acea dreptate pentru ei înșiși și, de-a lungul acelui proces, avea să fie hotărât și propriul meu destin. Acesta era actul suprem de credință, într-un fel: nu puteam avea
încredere în nimeni, așa că trebuia să am încredere în toți.
La câteva ore după ce a rulat filmul meu de la The Guardian, unul dintre cititorii fideli ai lui Glenn din Hong Kong l-a contactat și s-a oferit să mă pună în legătură cu Robert Tibbo și Jonathan Man, doi avocați din zonă care s-au oferit voluntari să îmi preia cazul.
Aceștia au fost oamenii care m-au ajutat să ies din hotelul Mira atunci când presa a reușit în cele din urmă
să mă localizeze și să mă asedieze la hotel. Pentru diversiune, Glenn a ieșit pe ușa din față, unde a fost imediat împresurat de camere și de microfoane. Între timp, eu eram scos printr-una dintre multele uși ale hotelului, care era legată de un mall printr-o pasarelă.
Îmi place Robert – și ca să fii clientul lui, trebuie să fii prietenul lui pe viață. Este un idealist și un cruciat, un luptător neobosit al cauzelor pierdute. Chiar mai impresionantă decât activitatea lui de avocat era creativitatea de care dădea dovadă în descoperirea caselor conspirative. În timp ce jurnaliștii măturau toate hotelurile de cinci stele din Hong Kong, el m-a dus într-unul dintre cele mai sărace cartiere ale orașului și mi-a făcut cunoștință cu unii dintre ceilalți clienți ai lui, câțiva dintre cei aproape 12.000 de refugiați uitați în Hong Kong – sub presiunea Chinei, orașul menținea o
rată de aprobare a rezidenței permanente într-un sumbru 1%. În mod normal, nu le-aș spune numele, însă
de vreme ce s-au prezentat cu mult curaj presei, am să
o fac: Vanessa Mae Bondalian Rodel din Filipine și Ajith Pushpakumara, Supun Thilina Kellapatha și Nadeeka Dilrukshi Nonis, toți din Sri Lanka.
Acești oameni de o bunătate și o generozitate nemărginite au rezistat cu o eleganță binevoitoare.
Solidaritatea pe care mi-au arătat-o nu era una politică.
Era umană, și le voi fi întotdeauna îndatorat. Nu le-a păsat cine eram eu sau ce pericole ar fi putut să înfrunte ajutându-mă, le-a păsat doar de faptul că o persoană
avea nevoie de ajutor. Știau prea bine ce însemna să fie forțați la o evadare nebunească din fața unei amenințări letale, să supraviețuiască unui calvar care depășea cu mult ceea ce îndurasem eu și trag nădejde că nu voi avea de îndurat vreodată: tortură militară, viol și abuz sexual. Au primit în casele lor un străin alb, vorbitor de limba engleză și extenuat – iar când mi-au văzut fata la televizor, nu au șovăit. În schimb, au zâmbit și au profitat de ocazie ca să mă asigure din nou de ospitalitatea lor.
Deși resursele lor erau limitate – Supun, Nadeeka, Vanessa și două fetițe locuiau într-un apartament dărăpănat și înghesuit, mai mic decât camera mea de la hotelul Mira –, au împărțit tot ce aveau cu mine, și au
făcut-o cu generozitate, refuzând atât de vehement orice ofertă de a le despăgubi pentru costul cazării mele, încât am fost nevoit să ascund bani în cameră ca să le fac să îi accepte. M-au hrănit, m-au lăsat să mă spăl, să
dorm și m-au protejat. Nu voi reuși niciodată să explic cât a însemnat pentru mine să primesc atât de mult pentru atât de puțin, să fiu acceptat de ei fără să fiu judecat când mă așezam într-un colț, ca o pisică de pripas, frunzărind rețelele Wi-Fi ale hotelurilor îndepărtate cu o antenă care făcea deliciul copiilor.
Primirea lor călduroasă și prietenia lor au fost un dar, faptul că lumea are astfel de oameni este un dar, așa că
mă îndurerează că și acum sunt în așteptare cazurile lui Ajith, Supun, Nadeeka și ale fiicelor ei. Admirația pe care o am pentru astfel de oameni este egalată numai de indignarea pe care o simt față de birocrații din Hong Kong, ai cărui oficiali continuă să le refuze demnitatea elementară a azilului. Oameni eminamente buni și altruiști precum aceștia nu sunt considerați vrednici să
beneficieze de protecția statului pentru că statul însuși este nevrednic. Ceea ce îmi dă speranță, în orice caz, este faptul că tocmai când această carte mergea la tipar, Vanessa și fiica ei au primit azil în Canada. Aștept cu nerăbdare ziua în care îi voi putea vizita pe toți prietenii mei din Hong Kong în noile lor case, oriunde s-ar afla acestea, și ne vom putea crea amintiri mai fericite
împreună, în libertate.
Pe 14 iunie, Guvernul Statelor Unite m-a acuzat de încălcarea Legii spionajului printr-o plângere sigilată, iar pe 21 iunie a cerut în mod oficial extrădarea mea.
Știam că era timpul să plec. Era, de asemenea, ziua în care împlineam 30 de ani.
Tocmai când Departamentul de Stat al Statelor Unite a trimis solicitarea, avocații mei au primit răspuns la cererea mea de asistență din partea Înaltului Comisariat ONU pentru Refugiați: nu se putea face nimic pentru mine. Guvernul din Hong Kong, la presiunea Chinei sau nu, a respins orice încercare a ONU de a-mi acorda protecție internațională pe teritoriul său, afirmând în plus că ar trebui mai întâi să ia în considerare cererile țării mele. Cu alte cuvinte, Hong Kongul îmi spunea să
merg acasă și să mă înțeleg cu ONU din închisoare. Nu eram doar pe cont propriu – nu eram bine-venit. Dacă
voiam să plec în libertate, trebuia să plec acum. Am șters totul din cele patru laptopuri și am distrus cheia de criptare, ceea ce însemna că nu mai puteam accesa niciunul dintre documente nici dacă eram obligat. Apoi am împachetat câteva haine pe care le aveam și am ieșit.
Nu eram în siguranță dacă eram găsit în „portul parfumat”.
27.
Moscova
Pentru o țară de coastă din capătul de nord-vest al Americii de Sud, la o distanță de o jumătate de glob de Hong Kong, Ecuadorul se află în mijlocul tuturor, nu degeaba numele său se traduce prin „Republica Ecuatorului”. Majoritatea compatrioților mei nord-americani ar putea spune fără greșeală că este o țară
mică, iar unii ar putea chiar să o cunoască îndeajuns ca să spună că a fost oprimată de-a lungul istoriei. Dar sunt niște neștiutori dacă își închipuie că este în stagnare.
Când Rafael Correa a devenit președinte în anul 2007, ca parte a unul val al așa-numiților lideri democrați socialiști care au câștigat alegerile la sfârșitul anilor 1990
și începutul anilor 2000, în Bolivia, Argentina, Brazilia, Paraguay și Venezuela, el a inițiat o serie de politici menite
să
respingă
și
să
anuleze
efectele
imperialismului Statelor Unite în regiune. Una dintre aceste măsuri, care reflecta cariera anterioară de economist a președintelui Correa, a fost să anunțe că
