pentru a transforma sistemul cel mai distrus și haotic în ceva logic și ordonat, unde fiecare fațetă a spațiului tridimensional strălucește într-o uniformitate perfectă.
Aveam un plan – aveam mai multe planuri – în care o singură greșeală ar fi însemnat să fiu prins și cu toate acestea nu fusesem: am reușit să plec de la NSA, am reușit să plec din țară. Învinsesem jocul. După toate standardele pe care mi le puteam imagina, partea grea se încheiase. Însă imaginația mea nu fusese prea bună, pentru că jurnaliștii pe care îi chemasem la întâlnire nu au venit. Continuau să amâne, să găsească motive și să
se scuze.
Știam că Laura Poitras – căreia îi trimisesem deja câteva documente și promisiunea că va primi mai multe
– era pregătită să zboare în orice moment de la New York către orice destinație, însă nu venea singură. Era ocupată, încercând să îl convingă pe Glenn Greenwald să se angajeze, încercând să îl facă să cumpere un laptop pe care să nu îl conecteze la internet. Încercând să îl facă
să instaleze programe de criptare ca să putem comunica mai bine. Și iată-mă în Hong Kong, uitându-mă la ceas cum se scurg orele, uitându-mă la calendar cum trec zilele, rugându-mă și milogindu-mă: Vă rog, veniți
înainte ca NSA să își dea seama că am lipsit prea mult de laserviciu. Era greu să mă gândesc cât de departe mersesem numai ca să înfrunt posibilitatea de a fi lăsat cu ochii în soare în Hong Kong. Am încercat să găsesc puțină simpatie pentru acești jurnaliști care păreau prea ocupați sau prea nervoși ca să își blocheze toate planurile de călătorie, însă apoi mi-am adus aminte cât de puțin din materialul pentru care eu riscam totul avea să ajungă la public dacă poliția își făcea apariția prima.
M-am gândit la familia mea și la Lindsay și la cât de nesăbuit am fost să îmi pun viața în mâinile unor oameni care nici măcar nu știau cum mă cheamă.
M-am baricadat într-o cameră din hotelul Mira, pe care l-am ales pentru poziția lui centrală într-o zonă
aglomerată de cumpărături și afaceri. Am agățat la ușă
semnul „Nu deranjați”, ca să țin la distanță cameristele și am îngrămădit mai multe perne lângă ușă, ca să
opresc orice dispozitive de supraveghere care ar fi putut fi strecurate înăuntru. Timp de zece zile, nu am ieșit din cameră de teamă să nu-i ofer unui spion străin ocazia să
se strecoare înăuntru și să pună microfoane. Miza fiind atât de mare, singura mișcare pe care am făcut-o a fost să aștept. Am transformat camera în centrul de operațiuni al unui om amărât, inima invizibilă a rețelei de tuneluri criptate de internet prin care trimiteam cereri din ce în ce mai insistente spre emisarii absenți ai
presei noastre libere. Apoi ședeam la fereastră sperând să primesc răspuns, uitându-mă spre frumosul parc pe care nu îl vizitasem niciodată. Când Laura și Glenn au venit în cele din urmă, mâncasem fiecare sortiment din meniul pentru room-service.
Nu pot spune că în acea săptămână și jumătate am stat doar să scriu mesaje lingușitoare. Am încercat de asemenea să organizez ultima prezentare pe care aveam să o fac – am verificat arhivele, imaginându-mi cum le-aș putea explica mai bine jurnaliștilor conținutul lor în intervalul de timp limitat pe care îl aveam la dispoziție împreună. Era o problemă interesantă: cum să le spun cât mai convingător unor oameni ce nu se pricepeau la tehnică și care erau mai mult ca siguri tentați să fie sceptici față de mine, faptul că Guvernul Statelor Unite supraveghea lumea și metodele prin care făcea asta. Am adunat dicționare de termeni de specialitate precum
„metadată” și „vehicul de comunicații”. Am adunat glosare de acronime și abrevieri: CCE, CSS; DNI, NOFORN. Am hotărât să nu explic cu ajutorul tehnologiei ori al sistemelor, ci cu ajutorul programelor de supraveghere – în esență, cu ajutorul poveștilor –, în încercarea de a vorbi pe limba lor. Însă nu mă puteam decide ce poveste să le-o ofer prima și le răsfoiam în continuare, încercând să pun cele mai rele infracțiuni în cea mai bună ordine.
Trebuia să găsesc o cale să îi ajut măcar pe Laura și pe Glenn să înțeleagă ceva în următoarele câteva zile din ceea ce îmi luase mie ani întregi ca să pun cap la cap.
Apoi mai era un aspect: trebuia să îi ajut să înțeleagă
cine eram și de ce mă hotărâsem să fac asta.
În cele din urmă, Laura și Glenn și-au făcut apariția la Hong Kong pe 2 iunie. Când au venit să se întâlnească
cu mine la hotelul Mira, cred că i-am dezamăgit, cel puțin la început. Chiar mi-au spus asta, sau cel puțin Glenn a făcut-o: se aștepta la cineva mai în vârstă, un fumător înrăit, un deprimat cherchelit, având cancer în stadiu terminal și conștiința încărcată. Nu înțelegea cum o persoană tânără ca mine – mă tot întreba câți ani am –
nu numai că avea acces la astfel de documente sensibile, ci era dispusă să își distrugă viața. În ceea ce mă
privește, nu îmi dădeam seama cum de se așteptaseră la un bătrân, ținând cont de instrucțiunile pe care le-am dat despre cum ne vom întâlni: mergeți într-o anumită
nișă liniștită la restaurantul hotelului, mobilată cu o canapea îmbrăcată în vinilin cu model de piele de aligator și așteptați un tip care ține în mână un cub Rubik. Amuzant era faptul că la început fusesem circumspect să folosesc acel strop de spionaj, însă cubul era singurul lucru pe care îl adusesem cu mine și care putea fi unic și ușor de identificat de la distanță. Mă
ajuta și să ascund stresul așteptării a ceea mă temeam să
nu fie o pereche de cătușe.
Stresul avea să atingă o culme vizibilă peste doar zece minute și ceva, când i-am dus pe Laura și Glenn în camera mea – nr. 1014 de la etajul al zecelea. Glenn nici nu a apucat să își pună telefonul inteligent în minibar, la cererea mea, că Laura începuse să rearanjeze și să
ajusteze luminile din cameră. Apoi și-a scos camera video digitală. Cu toate că ne-am înțeles, în mailurile noastre criptate, că va filma întâlnirea, nu eram gata să
înfrunt realitatea.
Nimic nu mă putea pregăti pentru momentul în care și-a îndreptat camera spre mine, întinsă pe patul meu nefăcut dintr-o cameră înghesuită și dezordonată, pe care nu o părăsisem de zece zile. Cred că toată lumea a avut genul acesta de experiență: cu cât devii mai conștient că ești înregistrat, cu atât devii mai conștient de sine. Simpla conștientizare a faptului că există sau că
poate exista cineva care să apese butonul de înregistrare de pe smartphone și să îl îndrepte spre tine poate provoca stângăcie, chiar dacă acel cineva este un prieten. Deși astăzi toate interacțiunile mele au loc prin intermediul camerei, nici acum nu sunt sigur care dintre experiențe mi se pare mai alienantă: să mă văd într-un film ori să fiu filmat. Încerc să o evit pe cea dintâi, însă
e greu pentru toată lumea să o evite acum pe cea din
urmă.
Într-o situație a cărei intensitate era deja sporită, eu am înțepenit. Becul roșul de la camera Laurei, la fel ca și ținta unui lunetist, îmi aducea mereu aminte că în orice moment ușa se putea da de perete, iar eu aș fi putut fi târât afară pe vecie. Iar când nu mă preocupa gândul acela, mă gândeam mereu cum va arăta înregistrarea atunci când va fi prezentată în instanță.
Mi-am dat seama că erau atât de multe lucruri pe care ar fi trebuit să le fac, cum ar fi fost să mă îmbrac în haine mai frumoase și să mă bărbieresc. Farfuriile și platourile de la room-service se adunaseră în toată camera. Erau cartoane de tăiței și burgeri pe jumătate mâncați, grămezi de lenjerie murdară și prosoape aruncate pe podea.
Era o energie suprarealistă. Nu numai că nu întâlnisem niciodată până atunci un regizor înainte să fi fost filmat de unul, însă nu întâlnisem niciun jurnalist înainte să devin sursa lor. Prima dată când am vorbit cu voce tare cuiva despre sistemul de supraveghere în masă al Guvernului Statelor Unite, le-am vorbit tuturor oamenilor din lume prin intermediul unei conexiuni de internet. În cele din urmă, totuși, indiferent cât de mototolit arătam și cât de pompos sunam, filmarea Laurei era indispensabilă, pentru că arăta lumii ceea ce se întâmpla cu adevărat în camera aceea de hotel într-
un fel în care ziarele tipărite n-ar fi putut să o facă
niciodată. Înregistrarea pe care a făcut-o în următoarele zile petrecute împreună în Hong Kong nu putea fi distorsionată. Existența ei reprezintă o recunoaștere nu doar a profesionalismului ei ca documentarist, ci și a precauțiilor ei.
Săptămâna dintre 3 și 9 iunie am petrecut-o închis în acea cameră împreună cu Glenn și colegul lui de la The Guardian, Ewen Macaskill, care ni s-a alăturat mai târziu, în prima zi. Am vorbit fără oprire, trecând prin programul NSA, în vreme ce Laura plutea pe lângă noi și filma. În contrast cu zilele frenetice, nopțile erau pustii și dezolante. Glenn și Ewen se retrăgeau la hotelul lor, W din vecinătate, să transforme în articole ceea ce aflaseră. Laura dispărea ca să editeze înregistrarea și să își facă reportajele împreună cu Bart Gellman de la The Washington Post, care nu a ajuns niciodată la Hong Kong, dar lucra de acasă cu documentele pe care le primea de la ea.
Dormeam sau încercam să o fac – dacă nu, porneam televizorul, căutam un program de limbă engleză, ca de exemplu BBC sau CNN, și urmăream reacția internațională. Pe 5 iunie, The Guardian a prezentat primul articol al lui Glenn, ordinul judecătoresc FISA care autoriza NSA să colecteze informații de la compania americană de telecomunicații Verizon despre
