inteligența care stătea în spatele acelei tastări nu era
artificială, ci umană: acesta era un program de completare umană.
Săptămânile pe care le-am petrecut la Fort Meade și scurtul stagiu de la Booz în Hawaii, au fost singurele ocazii în care am văzut, la prima mână, cum erau comise de fapt abuzurile despre care citisem înainte în documentele interne. Faptul că le-am văzut comise m-a făcut să înțeleg cât de izolată fusese poziția mea la nivelul sistemelor de la punctul zero al prejudiciului iminent. Puteam doar să îmi imaginez nivelul de izolare al conducerii agenției sau chiar al președintelui Statelor Unite.
Nu am tastat numele directorului agenției sau al președintelui în XKEYSCORE, însă după suficient timp în sistem, mi-am dat seama că aș fi putut. Comunicațiile tuturor se aflau în sistem – ale tuturor.
Inițial îmi era teamă că, dacă le-aș fi căutat în cele mai înalte eșaloane ale statului, aș fi fost prins și concediat sau chiar mai rău. Însă era surprinzător de simplu să
deghizezi o interogație privind chiar cea mai importantă personalitate codificând doar termenii de căutare într-un format care ar fi sunat ca o păsărească
pentru oameni, dar ar fi fost perfect inteligibilă pentru XKEYSCORE. Dacă unul dintre auditorii care aveau răspunderea revizuirii căutărilor se deranja măcar să se uite cu atenție, ar fi văzut doar un fragment dintr-un
cod disimulat, în vreme ce eu aș fi putut să parcurg cele mai personale activități ale unui judecător al Curții Supreme ori ale unui congresmen.
Din câte mi-am dat seama, niciunul dintre noii mei colegi nu intenționa să abuzeze atât de mult de puterile lor, cu toate că, dacă ar fi făcut-o, nu ar fi spus nimănui.
În orice caz, când majoritatea analiștilor se gândeau să
abuzeze de sistem, erau mult mai puțin interesați de ceea ce le-ar putea aduce din punct de vedere profesional, decât de ceea ce le-ar putea oferi din punct de vedere personal. Aceasta a dus la practica denumită
LOVEINT, o glumă proastă despre HUMINT și SIGINT
și o batjocură adusă inteligenței, în care analiștii foloseau programele agenției ca să își supravegheze iubirile actuale sau foste, dar și pasiunile mai trecătoare
– citindu-le e-mailurile, ascultându-le convorbirile telefonice și urmărindu-le online. Angajații NSA știau că numai cei mai proști analiști erau vreodată prinși asupra faptei. Și cu toate că legea prevedea că oricine se angajează în orice fel de supraveghere în scop personal poate fi închis pentru cel puțin un deceniu, nimeni din istoria agenției nu a fost condamnat nici măcar la o zi de închisoare pentru acea infracțiune. Analiștii au înțeles că guvernul nu îi va pune public sub acuzare, pentru că
nu prea poți condamna pe cineva care abuzează de sistemul tău de supraveghere în masă dacă refuzi să
recunoști existența sistemului însuși.
Costurile evidente ale unei astfel de politici mi-au devenit clare în timp ce ședeam de lângă peretele din spate al „seifului” V22 din sediul NSA, împreună cu doi dintre cei mai talentați analiști de infrastructură, ale căror spații de lucru fuseseră decorate cu o fotografie de doi metri a faimosului wookie din Star Wars, Chewbacca. Mi-am dat seama, în timp ce unul dintre ei îmi explica detaliile rutinei de securitate ale țintelor lui, că interceptarea nudurilor era un fel de monedă
informală a biroului, pentru că amicul lui se tot răsucea cu scaunul și ne întrerupea cu un zâmbet, spunând
„Uită-te la ea!” Instructorul meu răspundea invariabil:
„Bonus!” Sau: „Tare!” Regula nescrisă de tranzacționare părea să fie că, dacă găseai un instantaneu sau un film nud al unei ținte interesante – sau a cuiva care comunica cu ținta –, trebuia să le arăți celorlalți băieți, cel puțin câtă vreme nu se aflau doamne de față. Așa știai că poți avea încrede în celălalt: împărtășindu-vă unul altuia infracțiunile.
Există un aspect pe care ajungeți să îl înțelegeți foarte iute atunci când folosiți XKEYSCORE, și anume acela că
aproape toți oamenii din lume care sunt online au cel puțin două lucruri în comun: toți se uită la filme porno din când în când și toți stochează poze și filme cu familiile lor. Asta era adevărat pentru practic toți
oameni de orice gen, etnie, rasă sau vârstă – de la cel mai ticălos terorist, la cel mai amabil vârstnic, care ar putea fi bunicul celui mai ticălos terorist ori părintele ori vărul lui.
Chestiunile familiale au fost cele care m-au impresionat. Îmi amintesc de un anumit copil, un băietei din Indonezia. Tehnic, n-ar fi trebuit să fiu interesat de acest băiețel, însă eram, pentru că
angajatorii mei erau interesați de tatăl lui. Studiasem folderele țintă partajate ale unui analist-„persona”, ceea ce însemna cineva care în general își petrece cea mai mare parte a zilei cercetând artefacte precum jurnale de chat și căsuțe de Gmail și mesageria Facebook în locul cel mai ascuns sau mai dificil, trafic tipic pentru un hacker sau un analist de infrastructură.
Tatăl băiatului, la fel ca tatăl meu, era inginer – însă, spre deosebire de tata, tipul nu făcea parte din aparatul guvernamental sau din armată. Era doar un profesor obișnuit care fusese prins în plasa supravegherii. Nici măcar nu îmi amintesc cum sau de ce a ajuns în atenția agenției, în afară de faptul că trimisese o cerere de angajare la o universitate din Iran. Motivele suspiciunii erau adeseori slab documentate, dacă asta se întâmpla vreodată, iar conexiunile puteau fi incredibil de subțiri
– „considerat a fi posibil asociat cu” după care urma numele unei organizații internaționale care putea fi
orice, de la o organizație de standardizare în telecomunicații sau UNICEF și până la ceva despre care chiar poți admite că reprezintă o amenințare.
Selecțiuni din comunicațiile bărbatului fuseseră
scoase din traficul de internet și asamblate în foldere –
aici se afla și copia letală a CV-ului trimis universității suspecte, aici se aflau mesajele lui, istoricul browserului său web, aici se afla corespondența de săptămâna trecută sau mai mult, atât cea trimisă, cât și cea primită, legată de adresele IP. Aici se aflau coordonatele unei
„geoîmprejmuiri” pe care analistul o plasase în jurul lui ca să îi ia urma, dacă se îndepărta prea mult de casă sau dacă poate călătorea până la universitate pentru un interviu.
Apoi aici se aflau și pozele lui și un film. Ședea în fața unui computer, așa cum ședeam și eu în fața computerului meu. Cu excepția faptului că avea în poală un copil, un băiat în scutece.
Tatăl încerca să citească știrile, însă copilul se tot sucea, lovind tastele și chicotind. Microfonul intern al computerului a captat chicotitul și iată-mă pe mine cum îl ascultam în căști. Tatăl l-a strâns mai tare în brațe pe băiat, iar băiatul s-a îndreptat și s-a uitat cu ochii lui oblici și întunecați direct spre camera computerului – n-am putut trece peste senzația că se uita drept la mine.
Deodată mi-am dat seama că îmi ținusem respirația.
Am închis sesiunea, m-am ridicat de la computer și am ieșit din birou ca să merg la toaleta de pe hol, cu capul în jos și căștile pe cap, cu cablul târându-se în urma mea.
Totul în legătură cu acel copil, totul în legătură cu tatăl lui mi-a adus aminte de propriul meu tată, cu care m-am întâlnit ca să iau cina într-o seară în timpul stagiului meu la Fort Meade. Nu îl mai văzusem de o vreme, însă acolo, în toiul cinei, printre îmbucături de salată Caesar și guri de limonadă, m-am gândit că nu îmi voi mai vedea familia niciodată. Ochii îmi erau uscați – mă controlam cât de mult puteam –, însă
înlăuntrul meu eram devastat. Știam că, dacă i-aș fi spus ceea ce aveam de gând să fac, ar fi chemat poliția. Sau mi-ar fi spus că sunt nebun și m-ar fi internat într-un spital de boli mintale. Ar fi făcut tot ceea ce ar fi considerat că trebuie să facă pentru a mă împiedica să
comit cea mai gravă greșeală.
Nu puteam decât să sper că mândria avea să îi vindece rana în timp.
