într-o limbă pe care numai voi și cei în care aveți încredere o pot citi, iar la cheia de criptare, ca la cuvintele magice unice care desăvârșesc incantația și pun bagheta la treabă. Nu contează câți oameni știu că
ați folosit o baghetă, câtă vreme țineți secrete propriile voastre cuvinte magice față de oamenii în care nu aveți încredere.
Algoritmii de criptare sunt, de fapt, doar seturi de probleme matematice incredibil de dificil de rezolvat chiar și pentru computere și imposibile pentru oameni.
Cheia de criptare este unicul indiciu care permite unui computer să rezolve acel set de probleme matematice
folosit. Trimiteți datele lizibile, numite text simplu, la unul dintre capetele algoritmului de criptare, și păsăreasca incomprehensibilă, denumită text cifrat, vine la celălalt capăt. Atunci când cineva vrea să
citească textul cifrat, îl trimite înapoi în algoritm împreună cu – esențial – cheia corectă, și textul simplu își face apariția din nou. În vreme ce unii algoritmi oferă
grade diferite de protecție, siguranța unei chei de criptare este adesea bazată pe lungimea sa, care indică
nivelul de dificultate implicat în rezolvarea problemei de matematică ce stă la baza algoritmului. În algoritmii care corelează chei mai lungi cu o securitate sporită, îmbunătățirea este exponențială. Dacă presupunem că
un atacator petrece o zi întreagă ca să spargă o cheie de 64 de biți – care amestecă datele voastre în 264 feluri posibile (18.446.744.073.709.551.616 permutații unice) –, atunci va avea nevoie de dublul perioadei, două zile, ca să spargă o cheie de 65 de biți, și de patru zile ca să
spargă o cheie de 66 de biți. Ca să spargă o cheie de 128
de biți va avea nevoie de o perioadă de 264 ori mai lungă decât o zi sau de cincizeci de milioane de miliarde de ani. Până atunci, poate că eu voi fi fost achitat.
În comunicarea mea cu jurnaliștii, am folosit chei de 4096 și 8192 de biți. Asta însemna că, în lipsa unor inovații majore în tehnologia informatică sau a unei redefiniri fundamentale a principiilor pe baza cărora
numele sunt luate în calcul, nici măcar toți criptanaliștii de la NSA, folosind toată puterea de calcul a lumii pusă
laolaltă, nu ar fi fost în stare să intre în hardul meu Din acest motiv, criptarea este cea mai bună șansă pentru a lupta cu orice fel de supraveghere. Dacă toate datele noastre, inclusiv comunicațiile noastre ar fi cifrate în acest fel, de la un capăt la altul (de la expeditor la destinatar), atunci niciun guvern – nicio entitate imaginabilă din perspectiva cunoștințelor noastre actuale de fizică, de fapt – nu ar fi capabil să le înțeleagă.
Guvernul poate încă să intercepteze și să colecteze semnalele, dar va intercepta și colecta exclusiv zgomot.
Criptându-ne comunicațiile, le vom șterge, de fapt, din memoria oricărei entități cu care avem de-a face. Le-ar retrage efectiv permisiunea celor care nu o primiseră de la bun început.
Orice guvern care speră să acceseze comunicații criptate are doar două opțiuni: fie să-i vâneze pe deținătorii de chei, fie să vâneze cheile. În primul caz, ar putea pune presiune asupra unor producători de dispozitive, ca să vândă în mod intenționat produse care realizează o falsă criptare, sau ar putea să inducă în eroare organizațiile internaționale de standardizare ca să accepte agloritmi imperfecți de criptare, care să
conțină „portițe” sau puncte secrete de acces.
În al doilea caz, pot să lanseze atacuri țintite
împotriva punctelor finale ale acelor comunicații –
hardware-ul sau software-ul care realizează procesul de criptare. Deseori aceasta înseamnă să exploateze o vulnerabilitate de a cărei creare nu au fost responsabili, ci pe care doar au găsit-o și au exploatat-o ca să vă
spargă cheile de criptare – o tehnică inițiată de infractori, însă astăzi îmbrățișată de marile puteri de stat, chiar dacă asta înseamnă să păstreze cu bună
știință găuri devastatoare în securitatea cibernetică a unei infrastructuri internaționale esențiale.
Cel mai bun mijloc de care dispunem pentru a le păstra în siguranță se numește zero-knowledge –
„cunoaștere zero”, o metodă care asigură că orice date pe care încercați să le stocați extern – să spunem, de exemplu, pe platforma cloud a unei companii – sunt criptate de un algoritm rulat pe dispozitivul vostru înainte să fie încărcate, iar cheia nu este niciodată
distribuită. În schema de zero-knowledge, cheile se află în mâinile utilizatorilor și numai acolo. Nicio companie, nicio agenție și niciun dușman nu le poate atinge.
Cheia mea pentru secretele NSA a mers dincolo de zero-knowledge: era o cheie zero-knowledge compusă
din mai multe chei zero-knowledge.
V-o puteți imagina astfel: să spunem că, la finalul prelegerii mele de la criptopetrecere, am rămas lângă
ieșire câtă vreme fiecare dintre cei douăzeci de oameni
din public părăsea sala. Acum, imaginați-vă că, de fiecare dată când unul dintre ei trecea prin ușă spre noaptea din Honolulu, eu le șopteam un cuvânt în ureche – un singur cuvânt pe care nimeni altcineva nu îl putea auzi și pe care aveau voie să îl repete atunci când erau cu toții împreună, din nou, în aceeași cameră.
Numai aducându-i înapoi pe toți cei douăzeci de indivizi și făcându-i să repete cuvintele în ordinea în care le-am distribuit eu la început, ar putea cineva să
reasambleze complet incantația de douăzeci de cuvinte.
Dacă o singură persoană își uita cuvântul sau dacă
ordinea recitării lor era într-un fel sau altul diferită de ordinea distribuirii lor, nu era aruncată nicio vrajă, nu se întâmpla nicio magie.
Cheile mele pentru hardul care conținea dezvăluirile semănau cu acest aranjament, cu un șiretlic: în timp ce distribuiam cele mai multe bucăți ale incantației, rețineam una pentru mine. Bucățile vrăjii mele erau ascunse peste tot, dar, dacă distrugeam singura piesă pe care o păstrasem pentru mine, distrugeam întregul meu acces către secretele NSA pentru totdeauna.
25.
Băiatul
Numai privind retrospectiv, pot aprecia cât de sus s-
a ridicat steaua mea. De la un student care nu era în stare sa vorbească la clasă, ajunsesem profesorul limbajului unei noi ere, de la copilul unor părinți modești, de clasă mijlocie din Beltway, la omul care trăia izolat și făcea atât de mufei bani, încât își pierduseră sensul. În cei doar șapte ani ai carierei mele, urcasem de la întreținerea serverelor locale, la realizarea și implementarea de sisteme funcționale la nivel global
