Democraților le spunea „șobolani demonici”, așa că am citit Breitbart News ca să mă pregătesc de conversație.
Ceea ce aveau cu toții în comun era reacția la cubul meu: îi făcea să zâmbească. În perioada în care am fost angajat la Tunel, aproape toți paznicii au spus o frază de genul:
„Măi, omule, obișnuiam să mă joc și eu cu așa ceva când eram copil”. Urma invariabil: „Am încercat să scot autocolantele ca să îl rezolv”. Și eu, amice. Și eu.
Doar după ce ajungeam acasă reușeam să mă relaxez, chiar și puțin. Eram în continuare îngrijorat că îmi era casa monitorizată – asta era încă una dintre fermecătoarele metode ale FBI folosite împotriva celor pe care îi suspectau de loialitate necorespunzătoare. Am respins preocupările lui Lindsay în legătură cu felul meu de a fi insomniac până a ajuns să mă urască și am ajuns să mă urăsc și eu. Ea se culca în pat, iar eu mergeam pe canapea, ascunzându-mă cu laptopul sub pătură ca un copil, întrucât camera nu pătrunde prin bumbac. Odată îndepărtată amenințarea arestului
iminent, mă puteam concentra asupra transferului de fișiere pe un dispozitiv de stocare mai mare via laptopul meu – numai cineva care nu înțelege tehnologia prea bine s-ar putea gândi că le-aș fi păstrat pe laptop pentru totdeauna – și asupra blocării lor prin mai mulți algoritmi de criptare folosind diferite implementări, astfel încât, dacă unul dintre ei ceda, ceilalți le țineau în siguranță.
Eram atent să nu las nicio urmă a activității mele și aveam grijă ca nici criptările să nu lase nicio urmă a documentelor acasă. Totuși, știam că documentele aveau să ducă la mine odată ce le trimiteam jurnaliștilor și erau decriptate. Orice anchetator care ar fi verificat angajații cărei agenții au accesat sau au putut accesa toate aceste materiale ar fi reușit să întocmească o listă
pe care probabil s-ar fi aflat un singur nume: al meu Le puteam da jurnaliștilor mai puține materiale, desigur, însă atunci nu ar fi reușit să își facă treaba cât mai eficient cu putință. În cele din urmă, trebuia să mă
confrunt cu situația că până și un singur slide rezumativ ori un PDF mă vulnerabiliza, pentru că toate fișierele digitale conțin metadate, etichete invizibile care pot fi folosite pentru a fi se identifica originile.
M-am străduit să îmi dau seama cum să rezolv situația metadatelor. Mă temeam că, dacă nu scoteam informațiile de identificare din documente, acestea m-
ar fi putut incrimina din clipa în care jurnaliștii le-ar fi decriptat și le-ar fi deschis. Dar, în același timp, îmi era teamă că, scoțând complet metadatele, riscam să alterez fișierele – dacă erau schimbate în orice fel, ar fi apărut îndoieli în privința autenticității lor. Ce era cel mai important: siguranța personală sau binele public? Mi-a luat ceva vreme să iau taurul de coame. Mi-am asumat riscul și am lăsat metadatele intacte.
Parțial m-a convins frica mea că, deși aș fi scos metadatele despre care știam, puteau fi alte filigrane digitale de care nu știam nimic și pe care nu le puteam identifica. O altă parte avea de-a face cu dificultatea de a curăța documentele pentru un singur utilizator.
Documentul pentru un singur utilizator este un document marcat cu un cod specific de utilizator, așa încât, dacă cineva din echipa editorială a unei publicații se hotăra să se consulte cu guvernul, guvernul avea să
îi cunoască sursa. Câteodată identificatorul unic era ascuns în codificarea datelor și a mărcii temporale, alteori implica modelul micropunctelor într-o grafică
sau într-un logo. Dar putea, de asemenea, să fie învăluit în ceva la care nu mă gândisem. Acest fenomen ar fi trebuit să mă descurajeze, dar m-a impulsionat.
Greutățile tehnologice m-au forțat, pentru prima dată, să mă confrunt cu posibilitatea de a abandona practica de o viață a anonimatului și să ies în față identificându-
mă ca fiind sursa. Mi-aș fi asumat principiile, semnând cu numele meu și lăsându-mă să fiu condamnat.
În general, documentele pe care le-am selectat încăpeau pe o singură unitate de stocare, pe care am lăsat-o la vedere pe birou, acasă. Știam că materialele se aflau într-un loc la fel de sigur pe cât fuseseră la birou.
De fapt, acum erau în mai mare siguranță, grație multiplelor niveluri și metode de criptare. Aceasta este frumusețea fără pereche a artei criptologice. Puțină
matematică poate realiza ceea ce toate armele și sârmele ghimpate nu reușesc: puțină matematică poate păstra un secret.
24.
Criptează
Majoritatea oamenilor care folosesc computere, și aici intră membrii celei de-A Patra Puteri în Stat, cred că
există și o patra acțiune pe lângă Citește, Scrie și Execută, numită Șterge.
Șterge se află pretutindeni de partea utilizatorului de informatică. E prezent în echipament ca buton pe tastatură și e prezent în program ca opțiune care poate fi selectată dintr-un meniu vertical. Există o anumită
finalitate care vine odată ce selectăm Șterge și un anumit simț al responsabilității. Uneori apare câte o căsuță ca să
verifice încă o dată: „Ești sigur?” în cazul în care computerul te verifică a doua oară cerând confirmarea
– apasă „Da” – este logic că Șterge reprezintă o decizie importantă, chiar definitivă.
Asta este adevărat în lumea din afara informaticii, unde puterile de suprimare au fost imense din punct de vedere istoric. Chiar și așa, după cum li s-a amintit nenumăraților despoți, ca să te descotorosești cu adevărat de un document nu poți doar să distrugi fiecare copie a sa. Trebuie să distrugi fiecare amintire a sa, ceea ce înseamnă că trebuie să distrugi toți oamenii care își aduc aminte de el, împreună cu fiecare copie a tuturor celorlalte documente care îl menționează și cu toți oamenii care își amintesc toate celelalte documente.
Atunci, poate, doar poate, a dispărut.
Funcțiile de ștergere au apărut de la început în tehnica de calcul digitală. Inginerii au înțeles că într-o lume a opțiunilor nelimitate, în mod inevitabil, unele alegeri se vor dovedi a fi greșite. Utilizatorii, indiferent dacă dețin sau nu cu adevărat controlul la nivel tehnic, trebuie să
simtă că dețin controlul, în special în ceea ce privește propria lor creație. Dacă ei creează un fișier, ar trebui să
îl poată distruge când doresc. Abilitatea de a distruge ceea ce au creat și de a o lua de la capăt a fost una din funcțiunile primare care le-au oferit utilizatorilor un simț al implicării, în ciuda faptului că ei ar putea fi
dependenți de soluțiile de hardware, pe care nu le pot repara, și de software, pe care nu le pot modifica, și sub incidența normelor plafoanelor unor terți.
Gândiți-vă la motivele pentru care apăsați tasta Șterge. Pe computerul vostru personal, poate că vreți să
scăpați de un document pe care l-ați greșit sau de un fișier pe care l-ați descărcat, însă de care nu mai aveți nevoie – sau de un fișier despre care nu vreți să afle nimeni că ați avut vreodată nevoie. Pe e-mail, poate că
vreți să ștergeți un mesaj de la o fostă iubire de care nu vreți să vă aduceți aminte sau de care nu vreți să afle soțul/ soția ori un răspuns la protestul la care ați fost. Pe telefon, poate că vreți să ștergeți istoricul locurilor prin care a călătorit telefonul ori niște fotografii, filme și înregistrări particulare care s-au încărcat automat în cloud. În fiecare situație, ștergeți, iar lucrul acela –
fișierul – pare să fi dispărut.
Adevărul, totuși, este că ștergerea nu a existat niciodată din punct de vedere tehnologic în felul în care o concepem noi. Ștergerea este doar un șiretlic, o născocire, o ficțiune publică, o minciună nu tocmai nobilă pe care informatica v-o spune ca să vă asigure și să vă liniștească. Cu toate că fișierul șters a dispărut din fața ochilor, rareori a încetat să existe. În termeni tehnici, ștergerea este, de fapt, doar o formă de permisiune medie, un fel de Scrie. În mod normal, când
apeși Șterge pentru unul dintre fișierele tale, datele lui –
care au fost stocate undeva departe, pe un disk – nu sunt cu adevărat atinse. Sistemele moderne de operare eficiente nu sunt concepute ca să ajungă până în măruntaiele unui disk numai pentru simplul scop de a șterge. În schimb, numai harta computerului care arată
