unde este stocat fiecare fișier – o hartă denumită „file table” – este rescrisă pentru a spune: „Nu mai folosesc acest spațiu pentru nimic important”. Asta înseamnă că, la fel ca o carte neglijată dintr-o bibliotecă uriașă, presupusul fișier șters poate fi în continuare citit de oricine îl caută suficient de mult. Dacă ștergeți doar referința, cartea în sine se păstrează.
De fapt, toate astea pot fi confirmate prin experiență.
Data viitoare când copiați un fișier, întrebați-vă de ce durează atât de mult în comparație cu actul instantaneu al ștergerii. Răspunsul este că ștergerea nu îi face cu adevărat altceva fișierului decât să îl ascundă. Mai simplu, computerele nu au fost concepute ca să
corecteze greșeli, ci ca să le ascundă – și să le ascundă
numai de acele părți care nu știu unde să caute.
Ultimele zile ale lui 2012 au adus vești proaste: cele câteva protecții juridice care împiedicau supravegherea în masă de către câțiva dintre cei mai de seamă membri ai rețelei Cinci Ochi fuseseră demontate. Guvernele din
Australia și Marea Britanie propuneau legislația înregistrării obligatorii a metadatelor telefoniei și internetului. Era prima dată când guverne teoretic democratice își declarau public ambiția de a crea un aparat de supraveghere a timpului, care le-ar permite din punct de vedere tehnologic să deruleze evenimente din viața oricărei persoane pentru o perioadă de câteva luni sau chiar ani. Aceste încercări au marcat cu siguranță, cel puțin în mintea mea, așa-numita transformare a lumii occidentale din creator și apărător al internetului liber, în oponentul și potențialul său distrugător. Cu toate că aceste norme erau justificate ca măsuri de siguranță publică, ele reprezentau doar o uimitoare intruziune în viața de zi cu zi a nevinovaților care îi îngrozea – pe bună dreptate – până și pe cetățenii altor țări care nu se considerau afectați (poate pentru că
propriile lor guverne aleseseră să îi supravegheze în secret).
Aceste inițiative publice de supraveghere în masă au dovedit, odată pentru totdeauna, că nu pot exista alianțe naturale între tehnologie și guvern. Ruptura dintre cele două comunități ale mele, interdependente în mod bizar, Comunitatea Americană de Informații și tribul online global al tehnologilor, a devenit aproape definitivă. În primii mei ani la IC, puteam să împac cele două culturi, făcând ușor tranziția între munca de
spionaj și relația mea cu internetul civil al persoanelor particulare – toată lumea, de la hackerii anarhiști, până
la cei sobri și academici de genul Tor, care mă țineau la curent cu cercetarea în domeniul informaticii și mă
inspirau din punct de vedere politic. Ani la rând am reușit să mă amăgesc că eram cu toții, la urma urmei, de aceeași parte a istoriei: încercam cu toții să apărăm internetul, să îl păstrăm liber pentru exprimare și lipsit de teamă. Însă capacitatea mea de a menține această
iluzie a dispărut. Acum guvernul, angajatorul meu, era categoric adversarul. Ceea ce au bănuit mereu semenii mei tehnologi eu am reușit să confirm doar de curând și nu puteam să le spun. Sau nu puteam să le spun deocamdată.
În orice caz, ceea ce puteam face era să îi ajut câtă
vreme nu îmi periclitam planurile. Așa am ajuns în Honolulu, un oraș frumos, de care nu am fost niciodată
interesat, ca unul dintre amfitrionii și profesorii de la o criptopetrecere (Criptoparty). Aceasta era un nou tip de adunare, inventată de o mișcare criptologică
internațională spontană, pentru care tehnologii se ofereau voluntar să susțină gratuit cursuri pentru public pe tema autoapărării digitale – de fapt, să arate oricui era interesat cum să își protejeze securitatea propriilor comunicații. În multe privințe, acesta era același subiect pe care îl predasem pentru JEITA, drept
urmare, am profitat de ocazia de a participa.
Dacă vi se pare periculos din partea mea, date fiind celelalte activități în care eram implicat la vremea aceea, ar trebui să reafirm cât de multă încredere aveam în metodele criptologice pe care le predam – metode care protejau acea unitate de stocare plină de infracțiunile IC
care rămăsese acasă, cu încuietori care nu puteau fi sparte nici măcar de NSA. Știam că niciodată nu vor fi suficiente documente și nici destui jurnaliști pentru a prezenta amenințarea cu care se confrunta lumea.
Oamenii aveau nevoie de instrumente ca să se apere și aveau nevoie să știe cum să le folosească. Dat fiind faptul că încercam și să le ofer jurnaliștilor aceste instrumente, mă îngrijora că abordarea mea devenise mult prea tehnică. După multe sesiuni petrecute ținând discursuri în fața colegilor, această ocazie de a-mi simplifica modul de tratare a subiectului pentru o audiență generală mi-ar fi fost de folos mie și celorlalți.
Îmi era dor să predau: trecuse un an de când mă aflasem în fața unei clase, iar în clipa în care am ajuns din nou în acea poziție, mi-am dat seama că am predat lucrurile potrivite unor oameni nepotriviți.
Când spun clasă, nu mă refer la nimic asemănător școlilor IC sau sălilor de ședințe. Criptopetrecerea avea loc într-o galerie cu o singură încăpere aflată în spatele unui magazin de mobilă și al unui spațiu de lucru
comun. În timp ce îmi aranjam proiectorul ca să le prezint cât de ușor era să rulezi un server Tor ca să ajuți, de exemplu, cetățenii din Iran – dar și pe cei din Australia, Marea Britanie și din SUA –, studenții mei s-au îngrămădit înăuntru, o trupă amestecată, formată
din necunoscuți și câțiva prieteni noi, pe care îi cunoscusem doar online. În acea seară de decembrie și-au făcut apariția în jur de douăzeci de oameni ca să
învețe de la mine și de la colega mea, Runa Sandvik, o tânără norvegiancă eminentă din cadrul Proiectului Tor. (Runa avea să continue să lucreze ca director de securitate informațională pentru The New York Times, care va sponsoriza mai târziu criptopetrecerile). Ceea ce unea publicul nostru nu era interesul pentru Tor și nici teama de a fi spionat, cât dorința de a restabili sentimentul controlului asupra spațiului personal al vieților lor. Erau acolo o jurnalistă locală ce reflecta mișcarea Occupy din Hawaii, o femeie care fusese victima unei răzbunări pornografice și câțiva oameni de genul bunicilor, care au intrat direct de pe stradă. Am invitat câțiva colegi de la NSA, în speranța să le atrag atenția asupra mișcării și să le arăt că nu îmi ascundeam implicarea în fața agenției. Totuși, numai unul dintre ei a venit și s-a așezat în spatele sălii, cu picioarele desfăcute, brațele încrucișate, rânjind tot timpul.
Mi-am început prezentarea discutând despre natura
iluzorie a ștergerii, al cărei obiectiv de eliminare totală
nu putea fi niciodată îndeplinit. Adunarea a înțeles asta pe loc. Am continuat să explic că, în cel mai bun caz, datele pe care nu voiau să le vadă nimeni nu puteau fi nici șterse și nici suprascrise: mâzgălite într-un fel, cu date aleatorii sau pseudoaleatorii până când originalul era declarat imposibil de citit. Dar, am avertizat eu, chiar și această abordare avea propriile dezavantaje.
Întotdeauna exista șansa ca sistemul lor de operare să
facă tacit o copie a fișierului pe care ei sperau să-l șteargă și să o ascundă într-un ungher al unei stocări temporare la care nu aveau acces.
A fost momentul în care am pivotat spre criptare.
Când vrei să protejezi ceva, ștergerea este un vis pentru cel ce supraveghează și un coșmar pentru cel supravegheat. Însă criptarea este, sau ar trebui să fie, o realitate pentru toată lumea în orice situație. Este singura protecție reală împotriva supravegherii. Dacă
toată unitatea voastră de stocare este criptată de la bun început, inamicii voștri nu pot scotoci prin ea în căutare de fișiere șterse sau de orice altceva – doar dacă nu cumva au cheia de criptare. Dacă toate e-mailurile din căsuța voastră sunt criptate, Google nu le poate citi ca să vă facă profilul – doar dacă nu cumva are cheia de criptare. Dacă toate comunicațiile voastre care trec prin rețele ostile australiene, britanice, americane, chineze
sau rusești sunt criptate, spionii nu le pot citi decât dacă
au cheia de criptare. Acesta este principiul de bază al criptării: toată puterea, în mâna celui ce deține cheia.
Criptarea funcționează, am explicat eu, după metoda algoritmului. Un algoritm de criptare sună intimidam și cu siguranță arată intimidant când este scris, însă
conceptul lui este destul de elementar. Este o metodă
matematică de transformare reversibilă a informației –
precum e-mailurile voastre, apelurile telefonice, fotografiile, filmele și fișierele – în așa fel încât devine incomprehensibilă pentru oricine nu are o copie a cheii de criptare. Puteți să vă gândiți la algoritmul modern de criptare ca la o baghetă magică pe care o fluturați deasupra unui document ca să schimbați fiecare literă
