Puteam justifica ușor nevoia de a folosi aceste cutii greoaie și solide, pretinzând că încercam să mă asigur că Heartbeat funcționa cu vechile sisteme de operare. La urma urmei, nu toată lumea din toate pozițiile NSA avea noile terminale ușoare, nu încă. Și ce-ar fi dacă Dell voia să implementeze o versiune civilă a Heartbeat? Sau ce-ar fi dacă CIA sau FBI ori altă organizație retrogradă
voia să o folosească? Sub pretextul testelor de compatibilitate, puteam transfera fișierele în acele vechi computere, unde le puteam căuta, filtra și organiza cât de mult voiam, atât timp cât eram atent. Căram una
dintre bătrânele matahale înapoi în birou, când am trecut pe lângă unul dintre directorii IT, care m-a oprit și m-a întrebat pentru ce aveam nevoie de asta – fusese unul dintre marii susținători ai ideii de a se descotorosi de ele. „Să fur secrete”, am răspuns și am râs amândoi.
Faza Citește s-a încheiat cu fișierele pe care le voiam frumos organizate în foldere. Dar se aflau încă într-un computer care nu îmi aparținea, care se afla încă în subteranele Tunelului. Intram atunci în faza Scrie, care pentru scopurile mele însemna agonizant de încetul proces plictisitor, dar și dureros de înfricoșător al copierii fișierelor de pe moștenirile Dell, pe propriile mele dispozitive și unități de stocare.
Cel mai simplu și sigur mod de a copia un fișier de pe orice stație de lucru IC este și cea mai veche: un aparat de fotografiat. Telefoanele inteligente sunt interzise, bineînțeles, în clădirile NSA, însă muncitorii le introduceau accidental întotdeauna fără ca nimeni să
bage de seamă. Le lăsau în gențile de sport sau în buzunarele hanoracelor. Dacă erau prinși cu un astfel de telefon la o percheziție aleatorie și se purtau caraghios de rușinați, în loc să strige panicați în mandarină spre ceasurile de la încheietură, se alegeau adesea doar cu un avertisment, mai ales dacă era prima lor abatere. Dar să scoți un telefon inteligent doldora de secretele NSA afară din Tunel era o mișcare mult mai
riscantă. Erau șanse ca nimeni să nu observe – sau nimănui să nu îi pese – dacă ieșeam cu un telefon inteligent, și ar fi putut fi un instrument potrivit pentru cineva din rândul personalului ca să copieze un singur raport privind tortura, dar nu mă încânta ideea de a face mii și mii de fotografii ecranului computerului meu în mijlocul unei baze strict secrete. În plus, telefonul ar fi trebuit să fie configurat în așa fel încât cel mai de seamă
criminalist din lume să îl poată confisca și percheziționa fără să găsească nimic din ceea ce n-ar fi trebuit să
găsească.
Mă voi abține să public exact cum am abordat propria mea scriere – propria copiere și criptare – pentru ca NSA să reziste și mâine. În orice caz, voi menționa ce fel de tehnologie de stocare am folosit pentru fișierele copiate.
Uitați de stickurile de memorie; sunt mult prea voluminoase pentru cantitatea relativ mică pe care o stochează. În schimb, am optat pentru cardurile SD –
acronimul vine de la Secure Digital. De fapt, am optat pentru mini carduri și microcarduri SD.
Veți recunoaște cardurile SD dacă ați folosit vreodată
o cameră foto sau video ori ați avut nevoie de mai mult spațiu de stocare pe o tabletă. Sunt niște ticăloși minusculi, miracole ale memoriei flash nevolatile și – la 20×21,5 mm pentru mini, 15×11 mm pentru micro, de fapt dimensiunea unghiei de la degetul vostru mic –
eminamente ușor de ascuns. Puteți strecura unul după
ce ați îndepărtat pătratul unui cub Rubik, fixați înapoi pătratul și nimeni nu va băga de seamă. Alteori am purtat un card în șosetă sau, când am fost cel mai paranoic, în interiorul obrazului, în așa fel încât să îl pot înghiți la nevoie. În cele din urmă, pe măsură ce am prins curaj și încredere în metodele mele de criptare, țineam pur și simplu un card pe fundul buzunarului.
Rareori declanșau detectoarele de metale și cine nu m-ar fi crezut că am uitat ceva atât de mic?
În orice caz, dimensiunea cardurilor SD are un dezavantaj: se scriu foarte încet. Timpii de copiere pentru cantități mari de date sunt întotdeauna mari –
cel puțin întotdeauna mai mari decât îți dorești –, însă
durata tinde să se extindă și mai mult când copiezi nu pe un hard de mare viteză, ci pe o cașetă minusculă din silicon, învelită în plastic. În plus, eu nu doar copiam.
De-duplicam, comprimam, criptam, niciunul dintre aceste procese nu putea fi efectuat simultan cu oricare altul. Foloseam toate abilitățile pe care le deprinsesem vreodată în timpul activității de stocare, pentru că asta era ceea ce făceam, în esență. Stocam memoria NSA, făcând o copie de rezervă off-site a dovezii abuzurilor IC.
Putea să dureze opt ore sau mai mult – schimburi întregi – pentru a umple un card. Și cu toate că am trecut
din nou la turele de noapte, orele acelea erau îngrozitoare. Era tot acel pufăit al computerului, cu monitorul stins, cu toate panourile fluorescente din tavan închise, în afară de unul, pentru a economisi energie după program. Și iată-mă pornind din când în când monitorul ca să verific rata de transfer și înfiorându-mă. Cunoașteți senzația – iadul absolut de a urmări bara de completare în timp ce indică 84%
finalizat, 85% finalizat… timp rămas 1:58:53… Când s-a umplut bara până la dulcea ușurare de 100%, toate fișierele copiate, eram deja tot transpirat, văzând umbre și auzind pași la fiecare colț.
Execută: acela era ultimul pas. Odată umplut fiecare card, trebuia să pun la cale planul de fugă. Trebuia să
scot din clădire arhiva aceea vitală, să trec de șefi și de uniformele militare, în jos, pe scări și afară, pe holul pustiu, să trec de scanerele de ecusoane, de paznicii înarmați și de capcane – acele zone de securitate cu două ieșiri în care ușa următoare nu se deschide decât când ușa precedentă s-a închis și ecusonul tău este aprobat, iar dacă nu este sau orice altceva merge prost, paznicii își scot armele, ușile te închid înăuntru, iar tu spui „Ei bine, nu-i așa că e jenant?” Acesta – dintre toate rapoartele pe cale le studiasem și toate coșmarurile pe care le aveam – era locul în care aveau să mă prindă, nu
mă îndoiam. De fiecare dată când plecam, eram încremenit de frică. Trebuia să mă forțez să nu mă
gândesc la cardul SD. Când te gândești la asta, te porți diferit, suspect.
O consecință neașteptată a unei mai bune înțelegeri a supravegherii NSA era că am înțeles mai bine și pericolele cu care mă confruntam. Cu alte cuvinte, studiul sistemelor agenției mă învățase cum să nu mă
las prins de ele. În această privință, ghizi mi-au fost fișierele FBI, acuzațiile ridicate de către guvern împotriva foștilor agenți – în mare parte, ticăloși adevărați care, în jargonul IC, au „extras” informații clasificate în schimbul profitului. Am compilat și am studiat cât de multe astfel de puneri sub acuzare am putut. FBI – agenția care investighează toate infracțiunile din cadrul IC – era foarte mândru să
explice cu exactitate cum a reușit să își prindă suspecții și, credeți-mă, nu mă deranja să mă folosesc de experiența lor. În aproape fiecare caz, se părea că FBI aștepta să facă arestările doar după ce suspectul scotea materialul dintr-o SCIF – Sensitive Compartmented Information Facility (Bază de Informații Secrete), care este un anumit tip de clădire sau de încăpere protejată
împotriva supravegherii – și în public, acolo unde simpla lui prezență reprezenta o infracțiune federală.
Tunelul era, în esență, un coridor lung, plin de SCIF-uri,
iar eu îmi imaginam o echipă de agenți FBI așteptându-mă pe mine – acolo, în văzul lumii, la capătul îndepărtat al Tunelului.
De obicei, încercam să-i tachinez pe paznici, iar aici îmi era cel mai la îndemână cubul Rubik. Paznicii și toată lumea de la Tunel mă cunoștea ca pe tipul cu cubul Rubik, pentru că mereu întorceam cubul în timp ce mergeam pe coridor. Ajunsesem atât de departe, încât îl puteam rezolva chiar și cu o singură mână. A devenit totemul meu, jucăria mea de suflet și un dispozitiv de distragere a atenției, atât pentru mine, cât și pentru colegii mei. Mulți dintre ei credeau că era doar o fandoseală sau un început de conversație pentru tocilari. Și era, însă în primul rând mă elibera de anxietate. Mă calma.
Am cumpărat câteva cuburi și le-am împărțit. Oricui se ținea de el, îi dădeam indicii. Cu cât mai mult se obișnuiau oamenii cu ele, cu atât mai puțin erau atenți la al meu.
Mă înțelegeam cu paznicii sau îmi spuneam mie că
mă înțelegeam cu ei, în special pentru că știam unde le stătea mintea: în altă parte. Făcusem și eu ceva asemănător slujbei lor înainte, la CASL. Știam cât era de paralizant să petreci toată noaptea stând în picioare, simulând vigilența. Te dor picioarele. După o vreme, te doare tot. Și te poți simți atât de singur, încât vei vorbi
cu peretele.
Intenționam să fiu mult mai distractiv decât peretele, dezvoltând propriul jargon pentru fiecare obstacol uman. Era un paznic cu care vorbeam despre insomnie și despre greutatea de a dormi ziua (amintiți-vă, lucram de noapte, așa că asta se putea întâmpla în jurul orei două dimineața). Cu un alt tip discutam politică.
