Am rămas siderat – oricine altcineva de pe o poziție inferioară lui Gus care ar fi ținut o astfel de prezentare ar fi fost îmbrăcat în portocaliu până la sfârșitul zilei.
Numai The Huffington Post a scris despre prezentarea lui Gus. Însă spectacolul în sine se afla pe Youtube, acolo unde a rămas în continuare, cel puțin la vremea prezentei scrieri, șase ani mai târziu. Ultima dată când am verificat, avea 313 vizualizări – zeci dintre ele fiind ale mele.
Lecția pe care am învățat-o de aici a fost aceea că, pentru ca dezvăluirile mele să fie eficiente, trebuia să fac ceva mai mult decât să le înmânez unor jurnaliști niște documente – mai mult chiar decât să îi ajut să
interpreteze acele documente. Trebuia să devin partenerul lor, să le ofer pregătirea și instrumentele tehnologice care să îi ajute să își scrie reportajele corect și în siguranță. Urmând acest plan de acțiune, mă
dedicam în întregime uneia dintre infracțiunile capitale ale spionajului: acolo unde alți spioni au comis fapte de spionaj, răzvrătire și trădare, eu aveam să ajut și să
favorizez un act de jurnalism. Faptul pervers este acela că, legal vorbind, respectivele infracțiuni sunt virtual sinonime. Legea americană nu face nicio deosebire între a oferi informații clasificate presei în interesul public și a le oferi, chiar a le vinde, inamicului. Singura opinie contrară pe care eu am găsit-o până acum provine de la
prima mea îndoctrinare de la IC: acolo mi s-a spus că, de fapt, era ceva mai bine să oferi secrete spre vânzare inamicului decât să le oferi gratis unui reporter american. Reporterul va spune publicului, în vreme ce e puțin probabil ca inamicul să împartă prada chiar și cu aliații săi.
Ținând cont de riscurile pe care mi le asumam, aveam nevoie să identific persoanele în care puteam avea încredere și în care publicul avea, de asemenea, încredere. Aveam nevoie de reporteri sârguincioși și totuși discreți, independenți și totuși serioși. Trebuiau să fie destul de puternici ca să mă conteste în privința distincției între ceea ce suspectam eu și ceea ce probele o dovedeau și să conteste guvernul atunci când îi acuza în mod fals că munca lor pune vieți în pericol. Mai presus de toate, trebuia să fiu sigur că cei pe care îi alegeam nu aveau să cedeze în fața puterii odată supuși presiunilor care, cu siguranță, n-ar fi semănat cu nimic din ceea ce ei sau eu întâlniserăm vreodată.
Mi-am aruncat plasa nu atât de departe încât să pun în pericol misiunea, însă destul de departe ca să evit un singur punct expus eșecului – problema New York Times.
Un jurnalist, o publicație, chiar și o singură țară în care să public nu avea să fie suficient, pentru că Guvernul Statelor Unite își demonstrase deja dorința de a înăbuși astfel de articole. În mod ideal, i-aș fi dat fiecărui
jurnalist un set de documente, fără să rămân cu nimic.
Asta ar fi mutat atenția cercetării asupra lor și ar fi garantat că adevărul ieșea la iveală chiar dacă eu aș fi fost arestat.
Pe măsură ce restrângeam lista potențialilor parteneri, mi-am dat seama că abordasem totul greșit sau cel puțin nechibzuit. În loc să încerc să aleg jurnaliștii de unul singur, ar fi trebuit să las sistemul pe care încercam să îl dezvălui să îi aleagă pentru mine.
Am hotărât că partenerii mei cei mai buni aveau să fie jurnaliștii pe care securitatea națională a statului îi luase în vizor.
Pe Laura Poitras o știam ca fiind documentaristă, preocupată în special de politica externă a Americii după 11 Septembrie. Filmul ei My Country, My Country vorbea despre alegerile naționale din anul 2005, din Irak, desfășurate (și zădărnicite) sub ocupația Statelor Unite. A realizat de asemenea The Program, despre criptanalistul NSA William Binney – care a ridicat obiecții, prin canalele potrivite, față de TRAILBLAZER, prototipul STELLARWIND, numai ca să fie acuzat de scurgere de informații clasificate, supus hărțuirilor repetate, arestat sub amenințarea armei în propria lui casă, și totuși niciodată condamnat. Laura însăși fusese adeseori hărțuită de către guvern din cauza muncii ei, în mod repetat reținută și interogată de către agenții de
frontieră ori de câte ori călătorea înăuntrul sau în afara țării.
Pe Glenn Greenwald îl știam drept un avocat pentru drepturile civile transformat în jurnalist, inițial pentru Salon – unde a fost unul dintre puținii care au scris despre
versiunea
neclasificată
a
Raportului
Inspectorului General al NSA în 2009 iar mai târziu pentru ediția americană a ziarului The Guardian. Îl plăceam pentru că era sceptic și rațional, genul de om care s-ar fi luptat cu diavolul, iar când diavolul nu era prin preajmă, s-ar fi luptat cu el însuși. Cu toate că Ewen MacAskill, de la ediția britanică a The Guardian, și Bart Gellman de la The Washington Post se vor dovedi mai târziu parteneri destoinici (și călăuze răbdătoare prin sălbăticia jurnalismului), mi-am descoperit afinitatea timpurie cu Laura și cu Glenn, poate pentru că nu erau interesați numai să scrie despre IC, ci aveau și un interes personal să înțeleagă instituția.
Singura problemă era să luăm legătura.
Neputând să îmi dezvălui adevăratul nume, i-am contactat pe jurnaliști sub mai multe identități, măști de unică folosință, utilizate o vreme și apoi aruncate. Prima dintre acestea a fost „Cincinnatus”, după legendarul agricultor care a devenit consul roman, după care a renunțat de bunăvoie la putere. Acesta a fost urmat de
„Citizenfour”, care pentru unii jurnaliști a însemnat că
eu mă consideram al patrulea angajat disident din istoria recentă a NSA, după Binney și ceilalți avertizori de integritate în privința TRAILBLAZER, J. Kirk Wiebe și Ed Loomis – cu toate că triumviratul pe care eu îl aveam în minte era compus din Thomas Drake, care a dezvăluit jurnaliștilor existența lui TRAILBLAZER, Daniel Ellsberg și Anthony Russo, ale căror dezvăluiri despre The Pentagon Papers au ajutat la demascarea înșelătoriilor Războiului din Vietnam și la încheierea lui. Ultimul nume pe care l-am ales pentru corespondența mea a fost „Verax”, echivalentul în latină pentru „cel ce spune adevărul”, în speranța că voi propune o nouă alternativă pozitivă la modelul hackerului numit „Mendax” (cel ce spune minciuni) –
pseudonimul imatur al tânărului care a devenit Julian Assange de la Wikileaks.
Nu vă puteți da seama cu adevărat cât este de greu să
rămâi anonim online, până când nu ați încercat să
acționați ca și când viața voastră depinde de asta.
Majoritatea sistemelor de comunicații instalate la IC au un singur obiectiv fundamental: observatorul unei comunicații nu trebuie să poată discerne identitățile celor implicați și în niciun caz să le atribuie unei agenții.
Acesta este motivul pentru care IC denumește aceste schimburi „nonatribuibile”.
Spionajul în anonimat din epoca dinaintea
internetului este faimos în special de la televizor și din filme: adresa unei ascunzători codificată într-un graffiti dintr-o sală de baie ori amestecată în abrevierea unui anunț dintr-un ziar. Sau gândiți-vă la acele „dead drops”23 din timpul Războiului Rece, semnele făcute cu creta pe căsuțele poștale semnalizând că un pachet secret așteaptă într-o anume scorbură de copac dintr-un parc public. Versiunea modernă ar putea fi profilurile false schimbând discuții false pe site-uri matrimoniale sau, mai frecvent, doar o aplicație superficial inofensivă
care lasă mesaje superficial inofensive pe un server superficial inofensiv al Amazon, controlat în secret de CIA. În orice caz, ceea ce voiam era ceva mai bun decât atât – ceva care nu avea nevoie de nimic din expunerea aceea și din bugetul acela.
Am hotărât să folosesc conexiunea altcuiva la internet. Mi-am dorit să pot merge doar la McDonald’s ori la Starbucks și să mă conectez la rețeaua lor Wi-Fi.
Însă locurile acelea aveau CCTV și chitanțe și alți oameni – memorii cu picioare. Mai mult decât atât, fiecare dispozitiv wireless, de la un telefon la un laptop, are un identificator global unic denumit MAC (Machine Address Code), pe care îl lasă în urmă odată cu fiecare 23 Dead drop este o metodă folosită în spionaj în timpul Războiului Rece, prin care doi indivizi făceau schimb de mesaje folosind coordonate secrete, ceea ce le permitea să nu se întâlnească direct (n. tr.).
punct de acces la care se conectează – un marker criminalistic al mișcărilor utilizatorului.
Așa că nu am mers la McDonald’s ori la Starbucks –
am plecat cu mașina. Am pornit într-un war-drive, ceea ce înseamnă că îți transformi mașina într-un senzor Wi-Fi în mișcare. Pentru asta aveți nevoie de un laptop, o antenă de mare putere și un senzor GPS magnetic, care poate fi montat pe acoperiș. Energia e furnizată de mașină sau de o baterie portabilă sau chiar de către laptop. Tot ce îți trebuie poate intra într-un rucsac.
