organizațională cu Nasser al-Wahayshi, liderul al-Qaida din Yemen, și reprezentanții talibanilor și ai Boko
Haram. Divulgând capacitatea de a intercepta teleconferința – dacă e să credem această scurgere, care consta în descrierea convorbirii, nu în înregistrare –, IC
a dat foc în mod irevocabil unui mijloc extraordinar de a afla planurile și intențiile celor mai înalte cercuri de conducere teroriste, doar de dragul unui avantaj politic de moment în ciclul știrilor. Nici măcar o persoană nu a fost judecată ca rezultat al acestei manevre, deși cu siguranță a fost ilegală și a costat America posibilitatea de a mai asculta presupusa linie fierbinte a al-Qaida.
De nenumărate ori, clasa politică din America s-a dovedit dispusă să tolereze, chiar să genereze scurgeri de informații care să-i slujească scopurile. IC își anunță
deseori „succesele”, indiferent de gradul lor de clasificare și indiferent de consecințe. Nicăieri în memoria recentă nu a fost acest lucru mai evident decât în scurgerile legate de uciderea extrajudiciară în Yemen a clericului extremist Anwar al-Aulaqi, originar din America. Făcând publicitate fără încetare atacului cu dronă asupra lui al-Aulaqi pentru The Washington Post și The New York Times, administrația Obama recunoștea tacit existența programului cu drone al CIA și „matricea dispunerii” sale sau lista cu ținte, ambele fiind strict secrete. În plus, guvernul confirma în mod implicit că
se ocupa nu doar cu asasinatele, ci și cu asasinarea cetățenilor americani. Aceste scurgeri, realizate în stilul
coordonat
al
unei
campanii
mediatice,
erau
demonstrații șocante ale modului instituțional în care statul aborda confidențialitatea: un sigiliu care trebuia menținut pentru ca guvernul să acționeze cu impunitate, dar care poate fi rupt de câte ori guvernul caută să-și aroge meritele.
Doar în acest context poate fi înțeleasă pe deplin atitudinea Guvernului SUA privind scurgerile de informații. A iertat scurgeri „neautorizate” când au avut ca rezultat beneficii neașteptate și au uitat de scurgeri „autorizate” când au provocat daune. Dar dacă
nocivitatea și lipsa de autorizare a unei scurgeri, nemaipunând la socoteală ilegalitatea sa esențială, nu contează foarte mult pentru reacția guvernului, ce anume contează? Ce face ca o divulgare să fie permisă
și alta nu?
Răspunsul este puterea. Răspunsul este controlul. O
divulgare este considerată acceptabilă numai dacă nu contestă prerogativele fundamentale ale unei instituții.
Dacă se presupune că toate componentele disparate ale unei organizații, de la camera de corespondență la suita executivă, au aceeași putere de a discuta problemele interne, atunci administratorii săi au renunțat la controlul informației, iar funcționarea continuă a organizației este pusă în pericol. Înțelegerea acestei egalități a vocii, independentă de ierarhia managerială
sau decizională a unei organizații, este ceea ce se înțelege cu adevărat prin termenul „whistleblowing” –
un act amenințător în special pentru IC, care operează
compartimentând în mod strict, conform unui văl de confidențialitate codificat în mod legal.
Un „whistleblower”, conform definiției mele, este o persoană care, prin experiență directă, a ajuns la concluzia că viața sa în cadrul unei instituții a devenit incompatibilă cu principiile dezvoltate – și loialitatea datorată – în societatea mai mare din afara ei, în fața căreia respectiva instituție ar trebui să răspundă.
Această persoană știe că nu poate rămâne în instituție și știe că instituția nu poate sau nu va fi dezmembrată.
Reformarea instituției ar putea fi posibilă însă, așa că
persoana „scurge” sau divulgă informațiile despre instituție pentru a stârni presiunea publică.
Este o descriere adecvată a situației mele, cu o adăugire esențială: toate informațiile pe care am intenționat să le divulg au fost clasificate drept strict secrete. Ca să divulg lucruri despre programe secrete, trebuia să divulg informații și despre sistemul mai mare al confidențialității, să-l expun nu ca prerogativa absolută a statului, cum susținea IC că era, ci ca un privilegiu ocazional de care IC abuza ca să submineze controlul democratic. Fără a scoate la lumină întreaga sferă a acestei confidențialități sistemice, nu exista
speranță să se restabilească echilibrul puterii între cetățeni și guvernarea lor. Consider că acest motiv al restabilirii este crucial pentru informare: marchează
divulgările nu ca pe un act radical de respingere sau împotrivire, ci ca pe un act convențional de întoarcere –
semnalizând navei să se întoarcă în port, unde va fi curățată, reechipată și peticită ca să nu mai aibă scurgeri înainte de a i se da ocazia să o ia de la început.
O expunere totală a întregului aparat de supraveghere în masă – nu de către mine, ci de către media, a patra ramură de facto a Guvernului SUA, protejată de Bill of Rights – era singurul răspuns potrivit pentru dimensiunea crimei. Nu ar fi de ajuns, la urma urmei, doar să dezvălui un abuz anume sau o serie de abuzuri, pe care agenția le-ar putea opri (sau pretinde că le oprește) păstrând intact restul aparatului obscur.
În schimb, am decis să scot la lumină un singur lucru atotcuprinzător: guvernul meu dezvoltase și lansase un sistem global de supraveghere în masă fără cunoștința sau acordul cetățenilor săi.
Whistleblowers pot fi aleși de împrejurări din orice nivel funcțional al unei instituții. Dar tehnologia digitală ne-a adus într-o epocă în care, pentru prima dată în istoria cunoscută, cei mai eficienți vor veni de jos, din rândurile cel mai puțin stimulate să mențină
statu-quoul. În IC, ca în practic orice altă instituție
descentralizată neobișnuit de mare care se bazează pe computere, aceste rânduri de jos sunt pline de tehnologi ca mine, al căror acces la infrastructura vitală este complet disproporționat față de autoritatea lor formală
de a influența decizii instituționale. Cu alte cuvinte, de obicei, există un dezechilibru care se produce între ceea ce oamenii ca mine trebuie să știe și ceea ce reușim să
aflăm, precum și între puterea vagă pe care o avem de a schimba cultura instituțională și puterea vastă de a ne face cunoscute îngrijorările culturii în general. Deși de asemenea privilegii tehnologice se poate abuza cu siguranță – la urma urmei, cei mai mulți tehnologi la nivel de sistem au acces la orice exercitarea supremă a acelui privilegiu are loc în cazuri care implică
tehnologia în sine. Abilitățile specialistului creează
responsabilități mai mari. Tehnologii care încearcă să
raporteze utilizarea sistemică greșită a tehnologiei trebuie să facă mai mult decât niște dezvăluiri pentru ca importanța acestor dezvăluiri să fie înțeleasă. Au datoria de a contextualiza și de a explica – de a demistifica.
