Sistemul constituțional funcționează ca un întreg dacă și atunci când fiecare dintre cele trei ramuri funcționează conform scopului declarat. Când toate cele trei nu doar că dau greș, ci eșuează în mod deliberat și coordonat, rezultatul este o cultură a impunității. Mi-am dat seama că eram nebun să-mi imaginez că Curtea Supremă, Congresul sau președintele Obama, căutând să-și distanțeze administrația de a președintelui George W. Bush, avea să tragă la răspundere IC-ul – pentru orice. Era timpul să accept faptul că IC se considera mai presus de lege și, dată fiind ineficiența procesului, avea dreptate. IC ajunsese să înțeleagă regulile sistemului nostru mai bine decât oamenii care îl creaseră și a folosit
acele cunoștințe în avantajul său.
Deveniseră hackeri ai Constituției.
America s-a născut dintr-un act de trădare. Declarația de independență era o încălcare gravă a legilor Angliei și totuși, cea mai deplină expresie a ceea ce întemeietorii numeau „Legile naturii”, printre care se afla dreptul de a sfida autoritățile timpului și de a se răzvrăti din principiu, potrivit îndemnurilor propriei conștiințe.
Primii americani care și-au exercitat acest drept, primii whistleblowers din istoria americană, au apărut un an mai târziu – în 1777.
Acești oameni, ca mulți alții din familia mea, erau marinari, ofițeri în Marina Continentală care, ca să-și apere noul teritoriu, plecaseră pe mare. În timpul Revoluției, au servit pe USS Warren, o fregată cu 32 de tunuri, sub comanda comandorului Esek Hopkins, șeful Marinei Continentale. Hopkins era un lider leneș și refractar, care refuza să-și implice nava în luptă. Ofițerii săi pretindeau că l-au văzut bătându-i și înfometându-i pe prizonierii britanici de război. Zece dintre ofițerii de pe Warren – după ce și-au ascultat conștiința și fără să se gândească la carierele lor – au raportat totul conform ierarhiei, scriind Comitetului de Marină: Stimați domni,
Noi, cei ce înaintăm această petiție, suntem angajați penava Warren cu o dorință sinceră și așteptări clare de a ne sluji cumva țara. Suntem încă preocupați de bunăstarea Americii și nu ne dorim nimic mai mult decât să vedem țara trăind în pace și prosperitate. Suntem gata să riscăm tot ce avem mai scump și, la nevoie, să ne sacrificăm viețile pentru binele țării. Dorim să fim activi în apărarea libertăților și a privilegiilor noastre constituționale împotriva pretențiilor nedrepte și crude de tiranie și de oprimare; însă, dată fiind starea de lucruri de la bordul acestei fregate, nu pare să existe vreo șansă să putem sluji în actuala noastră funcție. Ne aflăm în această situație de o perioadă considerabilă. Personal, cunoaștem bine caracterul și purtările comandantului nostru, comandorul Hopkins, și apelăm la această metodă fiindcă nu aveam o ocazie mai convenabilă de a cere, cu sinceritate și umilință, onorabilului Comitet de Marină să ancheteze caracterul și purtările sale, căci noi considerăm că astfel este caracterul său și că se face vinovat de fărădelegi care nu îl recomandă pentru postul public pe care îl ocupă acum, fărădelegi pe care noi, semnatarii, le putem confirma pe deplin.
După ce a primit această scrisoare, Comitetul de Marină l-a anchetat pe comandorul Hopkins. El a reacționat concediindu-și ofițerii și echipajul și, într-o criză de furie, a intentat un proces penal de calomnie
împotriva cadetului Samuel Shaw și a locotenentului cu gradul trei Richard Marvin, cei doi ofițeri care au recunoscut că au fost autorii petiției. Procesul a fost pus pe rol în instanțele din Rhode Island, al cărui ultim guvernator colonial fusese Stephen Hopkins, semnatar al Declarației de independență și fratele comandorului.
Cazul a fost atribuit judecătorului numit de guvernatorul Hopkins, dar, înainte ca procesul să
înceapă, Shaw și Marvin au fost salvați de un coleg ofițer, John Grannis, care a rupt rândurile și a prezentat cazul direct în Congresul Continental. Congresul Continental a fost atât de alarmat că se va crea un precedent admițând plângeri militare cu privire la abandonul datoriei, devenind subiectul acuzației penale de calomnie, încât a intervenit. Pe 30 iulie 1778, l-au concediat pe comandorul Hopkins din funcția de comandă, au ordonat Trezoreriei să plătească
cheltuielile de judecată pentru Shaw și pentru Marvin și, prin consens unanim, au dat prima lege de protecție pentru whistleblowers din America. Legea declara că este
„de datoria tuturor persoanelor din slujba Statelor Unite, precum și a tuturor locuitorilor, să informeze cât mai repede Congresul sau orice altă autoritate despre orice comportamente inadecvate, fraude sau fărădelegi comise de orice ofițeri sau angajați ai acestor state, care le-ar putea fi aduse la cunoștință”.
Legea mi-a dat speranță – și încă îmi dă. Chiar și în cea mai neagră oră a Revoluției, când în joc se afla însăși existența țării, Congresul nu a acceptat pur și simplu actul disidenței din principiu, ci a slăvit asemenea acte drept îndatoriri. Până într-a doua jumătate a anului 2012, eram hotărât să-mi îndeplinesc această îndatorire, deși știam că dezvăluirile mele ar veni într-o epocă
foarte diferită – o epocă și mai comodă, și mai cinică.
Puțini dintre superiorii mei din IC, dacă existau măcar, și-ar fi sacrificat carierele pentru aceleași principii americane pentru care personalul militar își sacrifică
viețile în mod obișnuit.
Iar în cazul meu, a urca pe „lanțul ierarhiei”, deși IC
preferă să folosească expresia „canalele cuvenite”, nu era o opțiune cum a fost pentru cei zece oameni care formau echipajul pe Warren. Superiorii mei nu erau doar conștienți de ceea ce făcea agenția, ei dirijau activ acțiunile ei – erau complici.
În organizații precum NSA – în care abuzurile au devenit atât de structurate, încât să fie o problemă nu de inițiativă particulară, ci de o ideologie –, canalele cuvenite nu pot deveni decât o capcană în care să cadă
ereticii și defavorizații. Trecusem deja printr-o experiență cu eșecul conducerii în Warrenton, apoi din nou în Geneva, unde ocupându-mă de îndatoririle mele obișnuite descoperisem o vulnerabilitate de securitate
într-un program esențial. Raportasem vulnerabilitatea și, întrucât nu s-a luat nicio măsură în acest sens, am raportat și acest lucru. Supervizorii mei nu erau mulțumiți că am făcut asta, pentru că nici supervizorii lor nu erau mulțumiți. Lanțul ierarhic este cu adevărat un lanț care leagă, iar verigile de jos pot fi ridicate doar de cei de sus.
Provenind dintr-o familie din Paza de Coastă, fusesem întotdeauna fascinat de cât de mult din vocabularul dezvăluirilor în limba engleză are un conținut nautic. Chiar și înainte de vremea navei USS
Warren, organizațiile, ca și navele, aveau scurgeri. Când aburul a înlocuit vântul ca metodă de propulsie, porneau sirenele pe mare ca să semnaleze intențiile și urgențele:
un șuierat ca să treacă pe la babord, două șuierături, pentru tribord, cinci, pentru avertisment.
Aceiași termeni în limbile europene, însă, au deseori valențe politice încărcate, condiționate de contextul istoric. Francezii au folosit dénonciateur în mare parte din secolul XX, până când asocierea din epoca celui de-al Doilea Război Mondial cu a fi „denunțător” sau
„informator” pentru nemți a dus la o preferință pentru lanceur d’alerte („cel care dă alarma”). Germana, o limbă
care a avut de suferit cu trecutul nazist și Stasi al culturii sale, a evoluat dincolo de termenii Denunziant și
Informant ca să se stabilească la nesatisfăcătorul Hinweisgeber („cel ce oferă indicii sau ponturi”), Enthueller („dezvăluitor”), Skandalaufdecker („cel ce dezvăluie scandaluri”) și chiar și vizibil politicul ethische Dissidenten („disident etic”). Germana însă folosește puține dintre aceste cuvinte online; în legătură cu dezvăluirile de astăzi cu baza în internet, a împrumutat pur și simplu substantivul Whistleblower și verbul leaken.
Limbile din regimuri precum al Rusiei și al Chinei, la rândul lor, folosesc termeni cu nuanțe peiorative de
„turnător” și „trădător”. Ar fi nevoie de existența unei prese libere puternice în acele societăți ca să dea respectivelor cuvinte o culoare mai pozitivă sau să
inventeze cuvinte noi, care să încadreze dezvăluirea nu ca pe o trădare, ci ca pe o datorie de onoare.
În cele din urmă, fiecare limbă, inclusiv engleza, demonstrează relația culturii sale cu puterea prin felul în care alege să definească actul divulgării. Chiar și cuvintele în engleză provenite din domeniul navigației, ce par neutre și benigne, încadrează actul din perspectiva instituției care se consideră nedreptățită, nu a publicului pe care instituția l-a dezamăgit. Când o instituție deplânge o „scurgere”, sugerează că
„informatorul” a avariat sau a sabotat ceva.
Astăzi, „scurgerea” și „whistleblowing” sunt deseori considerate interschimbabile. Dar, după părerea mea,
termenul „scurgere” ar trebui folosit altfel decât se folosește de obicei. Ar trebui folosit pentru a descrie actele de divulgare comise nu din interes public, ci din interes privat sau pentru urmărirea unor scopuri instituționale sau politice. Mai exact, eu înțeleg scurgerea ca fiind ceva mai apropiat de o „plantare” sau un caz de „distribuire de propagandă”: eliberarea selectivă a informațiilor protejate pentru a influența opinia publică sau a afecta cursul luării unor decizii.
Rareori trece măcar o zi în care vreun oficial superior din guvern, rămas „nenumit” sau „anonim”, să nu lase să se scurgă informații, printr-un indiciu sau un pont către un jurnalist, vreun detaliu secretizat care îi promovează propriul scop sau eforturile agenției sau ale partidului său.
Această dinamică este poate exemplificată în modul cel mai îndrăzneț de un incident din 2013 când oficialii IC, căutând probabil să exagereze amenințarea teroristă
și să diminueze criticile la adresa supravegherii în masă, au dezvăluit câtorva website-uri de știri relatări extraordinar de detaliate despre o teleconferință între liderul al-Qaida Ayman al-Zawahiri și asociații săi de pe glob. În așa-numita „teleconferință a damnațiunii”, al-Zawahiri ar fi
discutat despre cooperarea