O mână de oameni cu cea mai potrivită poziție pentru a face asta din întreaga lume se afla aici – toți stăteau în jurul meu, în Tunel. Colegii mei tehnologi veneau în fiecare zi și se așezau la terminalul lor și continuau munca statului. Nu erau doar ignoranți față de abuzuri,
ci și nepăsători, iar această lipsă de curiozitate îi făcea nu răi, ci jalnici. Nu conta dacă veniseră în IC din patriotism sau din oportunism: după ce intraseră în mașinărie, deveneau ei înșiși niște mașini.
22.
A patra putere
Nimic nu este mai greu decât să trăiești cu un secret care nu poate fi spus. Să-i minți pe străini în legătură cu o identitate sub acoperire sau să ascunzi faptul că biroul tău se află sub cel mai secret câmp de ananas ar putea să pară pe-aproape, dar măcar faci parte dintr-o echipă: munca ta o fi secretă, dar e un secret împărtășit și, prin urmare, o povară împărtășită. Există nefericire, dar și râsete.
Când ai un secret adevărat, însă pe care nu-l poți împărtăși cu nimeni, chiar și râsul este o minciună.
Puteam vorbi despre ce mă îngrijora, dar niciodată
despre unde duceau aceste îngrijorări. Voi ține minte până mor cum le-am explicat colegilor mei în ce mod era folosită munca noastră ca să încalce legăminte pe care le făcuserăm și felul în care au ridicat din umeri drept răspuns: „Și ce poți să faci?” Uram întrebarea asta, senzația de resemnare, senzația de înfrângere, dar încă
mi se părea destul de validă încât trebuia să mă întreb:
„Ei bine, ce?”
Când mi-a apărut răspunsul, am hotărât să devin whistleblower. Dar să-i spun lui Lindsay, dragostea vieții mele, măcar o vorbă despre decizia mea însemna să
supun relația noastră la un test mai nemilos decât să nu spun nimic. Nedorind să-i fac și mai mult rău decât eram deja resemnat că provocam, am păstrat tăcerea, iar în tăcerea mea eram singur.
Am crezut că solitudinea și izolarea vor fi ușoare pentru mine, sau cel puțin mai ușoare decât fuseseră
pentru predecesorii mei în lumea informatorilor. Nu fusese fiecare pas din viața mea un fel de pregătire? Nu mă obișnuisem să fiu singur, după toți anii pe care i-am petrecut tăcut și uluit în fața unui ecran? Fusesem un hacker singur, căpitanul portului, păstrătorul cheilor într-un birou gol. Dar eram și om, iar lipsa tovărășiei era grea. Fiecare zi era bântuită de luptă, în timp ce încercam și nu reușeam să împac ce era moral cu ce era legal, îndatoririle și dorințele mele. Aveam tot ce-mi dorisem vreodată – iubire, familie și succes mult peste ce meritam – și locuiam în paradis, între copaci bogați, dintre care unul singur îmi era interzis. Cel mai ușor lucru ar fi trebuit să fie să urmez regulile.
Și chiar dacă mă împăcasem deja cu primejdiile deciziei mele, încă nu mă obișnuisem cu rolul. În definitiv, cine eram eu să aduc aceste informații în fața
publicului american? Cine mă alesese președintele secretelor?
Informația pe care intenționam să o divulg despre regimul secret al țării mele de supraveghere în masă era atât de explozivă și totuși atât de tehnică, încât mă
temeam în egală măsură că lumea se va îndoi de mine ori că voi fi înțeles greșit. În consecință, prima mea decizie, după ce m-am hotărât să fac lucrurile publice, a fost să public documentația. Ca să dezvălui un program secret ai putea doar să-i descrii existența, dar ca să
dezvălui confidențialitatea programatică trebuie să
descrii felul în care funcționează. Asta necesita documente – fișierele reale ale agenției – cât de multe posibil, pentru a expune dimensiunea abuzului, deși știam că dezvăluirea unui singur PDF era suficientă ca să ajung la închisoare.
Amenințarea cu răzbunarea guvernului asupra oricărei entități sau platforme căreia îi divulgam informațiile m-a făcut să mă gândesc pentru o scurtă
perioadă la autopublicare. Ar fi fost metoda cea mai convenabilă și sigură: doar să adun documentele care îmi comunicau cel mai bine îngrijorările și să le postez online, așa cum erau, apoi să trimit un link. În cele din urmă, unul dintre motivele pentru care nu am apelat la această metodă a avut legătură cu autentificarea. Zeci de oameni postează „secrete clasificate” pe internet în
fiecare zi – multe dintre ele despre tehnologiile de călătorie în timp și extratereștri. Nu voiam ca dezvăluirile mele, care erau deja destul de incredibile, să fie amestecate cu cele fantastice și pierdute printre cele nebunești.
Mi s-a părut clar de la începutul procesului, că aveam nevoie, iar publicul merita, de o persoană sau de o instituție care să garanteze veridicitatea documentelor.
Voiam și un partener care să verifice posibilele pericole prezentate de divulgarea informațiilor secretizate și să
mă ajute să explic informațiile așezându-le într-un context tehnologic și legal. Aveam încredere în mine să
prezint problemele legate de supraveghere și chiar să le analizez, dar trebuia să am încredere în alții să le rezolve. Oricât de neîncrezător devenisem deja față de instituții, îmi făceam și mai multe griji că aș putea încerca să mă comport eu însumi ca o instituție.
Cooperarea cu un tip de organizație media m-ar fi apărat de cele mai rele acuzații de activitate distructivă
și ar fi corectat orice pornire părtinitoare aș fi avut, fie conștientă, fie inconștientă, personală sau profesională.
Nu voiam ca o opinie politică a mea să pună în pericol ceva legat de prezentarea, primirea și dezvăluirea informațiilor. La urma urmei, într-o țară în care toți erau supravegheau, nicio problemă nu era mai partizană
decât supravegherea.
Privind retrospectiv, trebuie să spun că măcar o parte din dorința mea de a găsi filtrele ideologice s-a datorat influenței benefice a lui Lindsay. Lindsay petrecuse ani buni învățându-mă că interesele și preocupările mele nu erau mereu și ale ei și cu siguranță nu erau mereu ale lumii întregi și că, dacă îmi împărtășeam cunoștințele, asta nu însemna că cineva trebuie să fie de aceeași părere ca mine. Nu toți cei care se opuneau încălcării intimității ar fi pregătiți să adopte standarde de criptare de 256 de biți sau să renunțe cu totul la internet. Un act ilegal care deranja o persoană, fiindcă îl considera o încălcare a Constituției, ar putea deranja altă persoană fiindcă l-ar considera o încălcare a intimității sale sau a soției și a copiilor săi. Lindsay era cheia mea către adevăr – motivele și abordările diverse nu pot decât să îmbunătățească șansele de a îndeplini scopuri comune. Ea, fără să știe măcar, mi-a dat încrederea de a trece peste ezitări și de a ajunge la alți oameni.
Dar la care oameni? La cine? Ar putea fi greu de amintit sau chiar de imaginat, dar în momentul în care m-am gândit prima dată să fac lucrurile publice, forumul preferat de whistleblowers era Wikileaks. Pe atunci, funcționa în multe privințe ca o editură
tradițională, cu toate că era una extrem de sceptică față
de puterea statului. Wikileaks se alătura în mod regulat
publicațiilor internaționale importante precum The Guardian, The New York Times, Der Spiegel, Le Monde și El Pais, ca să publice documente oferite de sursele sale.
Munca pe care au făcut-o aceste organizații partenere de știri în 2010 și în 2011 mi-a sugerat că Wikileaks era cea mai valoroasă ca un intermediar care făcea legătura între jurnaliști și surse și un firewall care păstra anonimatul surselor.
Practicile Wikileaks s-au schimbat în urma publicării unor dezvăluiri ale soldatului Chelsea Manning din Armata SUA – arhive secrete uriașe, cu registre militare de teren despre războaiele din Irak și Afganistan, precum și telegramele diplomatice americane. Ca urmare a reacției puternic ostile a guvernului și a controversei în media din jurul redactării de către site a materialelor Manning, Wikileaks a decis să schimbe direcția și să publice dezvăluirile viitoare pe măsură ce le primea: intacte și neredactate. Această schimbare a politicii de totală transparență însemna că publicarea pe Wikileaks nu avea să-mi satisfacă nevoile. De fapt, ar fi fost același lucru pentru mine ca autopublicare, o cale pe care o respinsesem deja ca fiind insuficientă. Știam că povestea pe care o spuneau documentele NSA despre un sistem global de supraveghere în masă lansat în cel mai mare secret era una dificil de înțeles – o poveste atât de încâlcită și de tehnică, încât eram tot mai
convins că nu putea fi prezentată toată odată într-un
„depozit de documente” neverificate, ci doar prin munca răbdătoare și grijulie a jurnaliștilor, efectuată, în cel mai bun caz pe care mi-l puteam imagina, cu sprijinul multiplelor instituții de presă independente.
