Deși eram oarecum ușurat că mă hotărâsem să le divulg totul direct jurnaliștilor, încă aveam rezerve.
Cele mai multe aveau de-a face cu cele mai prestigioase publicații din țara mea – în special, ziarul american The New York Times. De câte ori mă gândeam să contactez Times, mă trezeam că ezit. Deși ziarul se dovedise dispus să provoace și să supere Guvernul SUA menționarea documentelor de pe Wikileaks, nu puteam să nu-mi amintesc de comportamentul său anterior, legat de un articol important despre programul guvernului de ascultare fără mandat a telefoanelor, scris de Eric Lichtblau și de James Risen.
Acei doi jurnaliști, combinând informațiile de la informatorii din Departamentul de Justiție cu propriile lor cercetări, reușiseră să dezvăluie un aspect al STELLARWIND – inițiativa originală NSA de supraveghere de după 11 Septembrie – și veniseră cu un articol scris, editat și verificat complet pe acest subiect, gata de publicare la mijlocul anului 2004. În acel moment, redactorul-șef al ziarului, Bill Keller, a informat guvernul cu privire la respectivul articol, ca
parte dintr-un proces binevoitor al cărui unic scop este ca personalul unei publicații să aibă ocazia să evalueze argumentele guvernului cu privire la motivul pentru care publicarea anumitor informații ar putea pune în pericol siguranța națională. În acest caz, ca în majoritatea cazurilor, guvernul a refuzat să ofere un motiv clar, însă a insinuat că există un motiv și că era, de asemenea, clasificat. Administrația Bush le-a spus lui Keller și directorului de ziar, Arthur Sulzberger, fără să
ofere vreo dovadă, că Times avea să-i încurajeze pe dușmanii Americii și să faciliteze teroarea dacă publica informația că guvernul asculta convorbirile cetățenilor americani fără mandat. Din păcate, ziarul s-a lăsat convins și a anulat articolul. Reportajul lui Lichtblau și al lui Risen a fost publicat în cele din urmă, dar un an mai târziu, în decembrie 2005, și doar după ce Risen a presat ziarul anunțând că materialul era inclus într-o carte scrisă de el, care urma să fie publicată. Dacă
articolul ar fi fost publicat atunci când a fost scris ar fi schimbat probabil cursul alegerilor din 2004.
Dacă The Times sau orice alt ziar îmi făcea mie ceva asemănător – dacă lua descoperirile mele, scria articole despre ele, le depunea pentru a fi revizuite și apoi erau respinse de la publicare –, m-aș fi dus la fund. Dată fiind probabilitatea de a fi identificat ca sursă, ar fi fost același lucru dacă mă predam înainte ca divulgările mele să
ajungă la public.
Dacă nu puteam avea încredere într-un ziar cu tradiție, puteam avea încredere în vreo instituție? De ce să-mi mai bat capul? Nu mă angajasem la așa ceva.
Voiam doar să mă joc cu calculatoarele și, eventual, să
fac și un bine țării în același timp. Aveam slujbă, aveam iubită și sănătatea mi se îmbunătățise. Luam fiecare indicator de STOP din timpul drumului cu mașina ca pe un sfat de a înceta cu nebunia asta voluntară. Era un conflict între inima și mintea mea, singura constantă
fiind speranța disperată că altcineva, altundeva, avea să-și dea seama singur. În fond, jurnalismul nu însemna să urmezi firimiturile de pâine și să unești punctele? Ce altceva făceau reporterii toată ziua decât să posteze pe Twitter?
Știam măcar două lucruri despre membrii celei de-A Patra Puteri: se luau la întrecere pentru informații și știau foarte puține despre tehnologie. Această lipsă de pricepere sau chiar de interes față de tehnologie i-a făcut pe jurnaliști să rateze în mare parte două evenimente care m-au șocat cât am colectat date despre supravegherea în masă.
Primul a fost anunțul NSA despre construirea unei noi filiale vaste în Bluffdale, Utah. Agenția îl numea Depozitarul de Date Masiv, până când cineva cu fler la PR și-a dat seama că numele ar putea fi greu de explicat
dacă se afla vreodată, așa că a fost redenumit Depozitarul de Date despre Misiuni – fiindcă, dacă nu schimbai acronimul, nu trebuia să schimbi slide-urile de informare. MDR era proiectat să conțină în total patru săli de 2300 m2 pline cu servere. Putea păstra o cantitate enormă de date, practic o istorie completă a întregului tipar al vieții pe planetă, în măsura în care viața poate fi înțeleasă prin conexiunea între plăți și oameni, între oameni și telefoane, între telefoane și apeluri, între apeluri și rețele și abundența sinoptică de activitate pe internet care călătorește prin acele cabluri de rețea.
Singurul jurnalist cunoscut care părea să fi observat anunțul a fost James Bamford, care a scris despre asta pentru Wired în martie 2012. Au mai urmat câteva articole în presa nespecializată pe tehnologie, dar niciunul nu a continuat cercetările. Nimeni nu a pus ceea ce, pentru mine cel puțin, erau cele mai importante întrebări. De ce o agenție guvernamentală, mai ales o agenție de informații, are nevoie de atâta spațiu? Ce date chiar au de gând să stocheze acolo și pentru câtă
vreme? Pentru că pur și simplu nu exista motiv să
construiești o asemenea clădire dacă nu plănuiai să
stochezi absolut tot, pentru totdeauna. Pentru mine, acesta era corpul delict – confirmarea clară ca bună ziua a unei infracțiuni, într-un buncăr gigantic de beton înconjurat de sârmă ghimpată și de turnuri de control,
absorbind cantitatea de energie necesară unui oraș
întreg din propria rețea electrică, în mijlocul deșertul Utah. Și nimeni nu-i dădea atenție.
Cel de-al doilea eveniment s-a petrecut un an mai târziu, în martie 2013 – la o săptămână după ce Clapper a mințit în Congres, iar Congresul l-a lăsat în pace.
Puține publicații au mediatizat acea mărturie, deși au regurgitat pur și simplu negarea lui Clapper cum că
NSA a adunat date colective ( bulk data) despre americani. Însă absolut niciuna dintre așa-numitele publicații mainstream nu a mediatizat una dintre rarele apariții publice ale lui Ira „Gus” Hunt, directorul tehnic al CIA.
Îl cunoscusem vag pe Gus în timpul stagiului Dell la CIA. Era unul dintre clienții noștri de top și fiecare furnizor adora aparenta lui neputință de a fi discret: întotdeauna îți spunea mai multe decât era cazul.
Pentru băieții din vânzări, el era ca un uriaș sac de bani prevăzut cu o gură. Acum apărea ca invitat special pentru a vorbi la un eveniment dedicat tehnologiei civile din New York, denumit „GigaOM Structure: Data conference”. Oricine avea 40 de dolari putea să
participe. Toate discursurile importante, ca al lui Gus, erau transmise în direct online.
Motivul pentru care am avut grijă să prind discursul lui a fost acela că tocmai citisem, prin intermediul
canalelor interne ale NSA, că CIA se hotărâse în cele din urmă asupra dispozițiilor contractului de servicii cloud.
Refuzase fosta mea echipă de la Dell, îi respinsese și pe cei de la HP, ca să semneze în schimb un contract pe zece ani, pentru 600 de milioane de dolari, pentru dezvoltarea și managementul serviciilor cloud, cu Amazon. Nu aveam niciun sentiment negativ în legătură cu asta – de fapt, eram mulțumit că munca mea nu avea să fie folosită de către agenție. Eram doar curios, din punct de vedere profesional, dacă Gus avea să facă indirect acest anunț și să ofere unele indicii despre motivul pentru care fusese aleasă compania Amazon, de vreme ce se zvonea că procesul de depunere a ofertelor fusese aranjat în favoarea Amazon.
Am primit, fără îndoială, indiciile, însă într-un fel neașteptat. Am avut ocazia să îl văd pe cel mai înalt agent IT din cadrul CIA cum stă pe scenă într-un costum mototolit și prezintă unei mulțimi de oameni obișnuiți, confuzi – și, via internet, unei lumi confuze –
ambițiile și competențele agenției. Pe măsură ce se desfășura prezentarea lui, iar el alterna glumele proaste cu o manevrare și mai proastă a Powerpoint-ului, am devenit din ce în ce mai sceptic.
„La CIA, esențialmente noi încercăm că colectăm totul și să-l păstrăm pentru totdeauna”. De parcă n-ar fi fost suficient de limpede, a continuat: „Este aproape în
puterea noastră să analizăm toate informațiile generate de om.” Sublinierea îi aparținea lui Gus. Citea din prezentarea lui, cuvinte urâte scrise cu un font urât, ilustrate cu grafica în patru culori specifică guvernului.
Aparent, în mulțime se aflau câțiva jurnaliști, deși se părea că majoritatea lor erau de la publicații de specialitate în tehnologii publice, precum Federal Computer Week. Asta arăta că Gus avea să rămână
pentru o sesiune de întrebări și răspunsuri la finalul prezentării. Dar nu a fost tocmai o sesiune de întrebări și de răspunsuri, ci mai mult o prezentare auxiliară, oferită direct jurnaliștilor. Probabil Gus încerca să își ia o greutate de pe piept, care nu era doar cravata lui de clovn.
Gus le-a spus jurnaliștilor că agenția le putea urmări telefoanele inteligente, chiar și atunci când erau oprite –
că agenția le putea supraveghea fiecare dintre mijloacele lor de comunicare. Luați aminte: aceasta era o gașcă de jurnaliști autohtoni. Jurnaliști americani. Iar felul în care Gus a spus „putea” a sunat ca și „a făcut”,
„face” și „o va face”. A perorat într-un mod deosebit de tulburat și de tulburător, cel puțin pentru o înaltă față a CIA: „Tehnologia avansează mai repede decât pot ține pasul guvernul sau legea. Avansează mai repede…
decât puteți voi ține pasul, ar trebui să vă întrebați care vă sunt drepturile și cine deține informațiile voastre”.
