protejată prin lege, nici că felul în care colectau datele erau „percheziții” sau „arestări” în schimb, NSA afirma că, din moment ce ai „împărtășit” registrul telefonic cu un „terț” – furnizorul tău de telefonie –, ai renunțat la interesul constituțional față de intimitate pe care l-ai fi avut cândva. Și insista că acele „percheziții” și
„arestări” aveau loc doar când analiștii săi, nu algoritmii, cercetau activ ceea ce colectaseră deja în mod automat.
Dacă mecanismele de inadvertențe constituționale ar fi funcționat corect, această interpretare extremistă al celui de-Al Patrulea Amendament – susținând efectiv că
însuși actul utilizării tehnologiilor moderne echivalează
cu renunțarea la dreptul la intimitate – ar fi fost respinsă
de Congres și de instanțe. Întemeietorii Americii erau ingineri abili ai puterii politice, deprinși cu pericolele prezentate de subterfugiile legale și încercările președinției de a exercita o autoritate monarhică. Pentru a înlătura asemenea cazuri, au creat un sistem, prezentat în primele trei articole ale Constituției, care împărțea Guvernul SUA în trei ramuri egale, fiecare putând să le verifice și să le echilibreze pe celelalte. Dar când a venit vorba de a proteja intimitatea cetățenilor americani în epoca digitală, fiecare ramură a dat greș în stil propriu, făcând ca întregul sistem să se oprească și
să ia foc.
Ramura
legislativă,
cele
două
camere
ale
Congresului, și-au abandonat de bunăvoie rolul de supervizor: chiar și în timp ce numărul angajaților guvernamentali din IC și al antreprenorilor privați exploda, numărul membrilor Congresului care erau informați cu privire la abilitățile și activitățile IC-ului a tot scăzut, până când doar câțiva membri din comisii speciale erau ținuți la curent în audieri cu ușile închise.
Însă și atunci erau informați doar despre unele, nu despre toate activitățile IC-ului. Când aveau loc rarele audieri publice despre IC, poziția NSA-ului era extrem de clară: agenția nu avea să coopereze, nu avea să fie sinceră și, ce era cel mai rău, prin clasificări și pretenții de confidențialitate, avea să oblige legislaturile federale ale Americii să colaboreze la înșelăciune. La începutul anului 2013, de exemplu, James Clapper, pe atunci directorul Serviciul Național de Informații, a declarat sub jurământ în fața Comitetului de Selectare a Informațiilor din SUA că NSA nu s-a implicat în colectarea în masă a comunicațiilor cetățenilor americani. La întrebarea „NSA colectează vreun tip de date de la milioanele sau sutele de milioane de americani?”, Clapper a răspuns: „Nu, domnule? apoi a adăugat: „Sunt cazuri în care ar putea colecta neintenționat, dar nu în mod conștient.” Era o minciună
sfruntată, bineînțeles, nu doar față de Congres, ci față
de poporul american. Mai mulți membri ai Congresului înaintea cărora Clapper a depus mărturie știau foarte bine că ceea ce spunea el nu era adevărat, însă au refuzat ori s-au simțit neputincioși din punct de vedere legal să-l înfrunte.
Eșecul ramurii judiciare a fost și mai dezamăgitor.
Instanța de Supraveghere a Informațiilor Externe (FISC), care supervizează supravegherea informațiilor din Statele Unite, este un organism specializat, care se întâlnește în secret și nu comunică decât cu guvernul. A fost creată ca să ofere mandate individuale pentru colectarea informațiilor străine și a fost întotdeauna deosebit de favorabilă NSA-ului, aprobând peste 99%
din cererile agenției – un procent care sugerează mai degrabă o ștampilă ministerială decât un proces judiciar deliberat. După 11 Septembrie, instanța și-a extins rolul de la autorizarea supravegherii unor indivizi anume, la hotărâri în privința legalității sau a constituționalității supravegherii programatice largi, fără vreo examinare antagonică. Un organism care avusese sarcina anterioară de a aproba supravegherea Teroristului Străin nr. 1 sau, Spionului Străin nr. 2 era acum folosit pentru a legitima întreaga infrastructură combinată a PRISM și a colectării upstream. Revizuirea judiciară a acelei infrastructuri a fost redusă la o instanță secretă,
care susținea programe secrete, reinterpretând în secret legea federală.
Când grupurile societății civile precum ACLU au încercat să conteste activitățile NSA în instanțele federale obișnuite, deschise, s-a întâmplat un lucru curios. Guvernul nu s-a apărat susținând că activitățile de supraveghere erau legale sau constituționale. A declarat, în schimb, că ACLU și clienții săi nu aveau niciun drept să fie în instanță pentru că ACLU nu putea dovedi că acei clienți fuseseră cu adevărat supravegheați. Mai mult decât atât, ACLU nu putea folosi procesul ca să caute dovezi de supraveghere pentru că existența (sau inexistența) acelor dovezi era
„secret de stat” și scurgerile de informații către jurnaliști nu contau. Cu alte cuvinte, instanța nu putea recunoaște informația care era cunoscută de către public fiindcă
fusese publicată în media, putea să recunoască doar informația pe care guvernul o confirma oficial ca fiind cunoscută public. Această invocare a clasificării însemna că nici ACLU, nici altcineva nu putea avea poziția de aduce o contestație legală într-o instanță
deschisă. Spre dezgustul meu, în februarie 2013, Curtea Supremă a SUA a decis cu cinci din nouă voturi să
accepte raționamentul guvernului și a respins procesul intentat de ACLU și Amnesty Internațional care contesta supravegherea în masă fără să se gândească
măcar la legalitatea activităților NSA.
În cele din urmă, ramura executivă a fost cauza principală a acestei încălcări a Constituției. Biroul președintelui, prin Departamentul de Justiție, comisese păcatul originar de a emite în secret directive care autorizau
supravegherea
în
masă
în
urma
evenimentelor
din
11
Septembrie.
Depășirea
competenței executive nu a făcut decât să continue în deceniile următoare, administrațiile ambelor părți căutând să acționeze unilateral și să stabilească
directive politice care că ocolească legea – directive politice care nu pot fi contestate, căci secretizarea lor le împiedică să mai fie cunoscute de către public.
