departament.
Uneori, găseam un program cu un nume recognoscibil, dar fără vreo explicație despre ce făcea.
Alteori, găseam doar o explicație fără nume, fără vreun indiciu dacă abilitatea pe care o descria era un program activ sau o dorință ambițioasă. Dădeam peste compartimente în alte compartimente, avertismente în alte avertismente, serii în alte serii, programe în alte programe. Aceasta era natura NSA – proiectat pentru ca stânga să știe rareori cu ce se ocupa dreapta.
Într-un fel, ceea ce făceam îmi amintea de un documentar pe care l-am urmărit odată despre cartografie – în special, despre felul în care hărțile nautice erau create în timpurile dinaintea imagisticii și a GPS-ului. Căpitanii de nave țineau registre și își notau coordonatele, pe care cartografii de pe uscat încercau apoi să le interpreteze. Prin acumularea treptată a acestor date, pe parcursul a sute de ani, întreaga întindere a Pacificului a devenit cunoscută și toate insulele sale au fost identificate.
Dar eu nu aveam la dispoziție sute de ani sau sute de nave. Eram singur, un om aplecat peste un ocean albastru și pustiu, încercând să aflu unde anume un punctișor de pământ uscat, un set de date, se găsește în relație cu toate celelalte.
20.
Heartbeat
În anul 2009, în Japonia, când am fost la acea conferință fatidică despre China ca înlocuitor, bănuiesc că-mi făcusem niște prieteni, mai ales la Academia Comună de Instruire în Contrainformații (JEITA) și agenția sa mamă, Agenția de Informații a Apărării (DIA). În cei trei ani scurși de atunci, JEITA mă invitase de vreo șase ori să țin prelegeri, ducându-mă la filialele DIA ca să țin prelegeri. În esență, predam cursuri despre cum IC-ul american putea să se protejeze de hackerii chinezi și să exploateze informațiile obținute analizând atacurile lor și atacându-i pe ei la rândul nostru.
Mi-a plăcut întotdeauna să predau – cu siguranță mai mult decât îmi plăcuse să fiu elev iar în prima etapă a deziluzionării mele, către sfârșitul stagiului în Japonia și în perioada angajării la Dell, am avut senzația că, dacă
rămâneam în spionaj pentru tot restul carierei mele, funcțiile în care principiile mele ar fi fost cel mai puțin compromise și mintea mea cel mai mult provocată ar fi fost cu siguranță cele academice. Să predau la JEITA era un mod de a păstra o ușă deschisă. Era și un mod de a mă ține la curent – când predai, nu poți să-i lași pe elevi să ți-o ia înainte, mai ales în tehnologie.
Așa mi-am creat obiceiul de a răsfoi ceea ce NSA numea „readboards”. Acestea sunt niște aviziere digitale care funcționează ca niște bloguri de știri editate de un grup de persoane, numai că „știrile” de aici sunt produsul activităților secrete de spionaj.
Fiecare site NSA important are unul propriu, pe care personalul local îl actualizează zilnic cu ceea ce consideră că sunt cele mai interesante și mai importante documente ale zilei – tot ce trebuie să citească un angajat ca să rămână la curent.
Datorită reminiscențelor din pregătirea prelegerilor pentru JEITA și, sincer, pentru că mă plictiseam în Hawaii, m-am apucat să verific zilnic câteva dintre aceste aviziere: avizierul propriului meu site în Hawaii, avizierul fostei mele funcții în Japonia și diferitele aviziere de la Fort Meade. Noua mea funcție cu mai puțină presiune îmi oferea cât timp voiam pentru citit.
Subiectul curiozității mele ar fi ridicat câteva întrebări într-o etapă anterioară a carierei mele, dar acum eram singurul angajat de la Biroul de Distribuie a Informațiilor – eu eram Biroul de Distribuire a Informațiilor –, așa că însăși slujba mea era să știu ce informații de distribuit existau.
Între timp, majoritatea colegilor mei din Tunel își petreceau pauzele uitându-se la Fox News.
Sperând să organizez toate documentele pe care
voiam să le citesc din diferitele aviziere, am alcătuit o selecție personală cu cele mai bune aviziere. Fișierele au început repede să se adune, până când o doamnă de treabă, care se ocupa de cotele de stocare digitală, mi s-a plâns de mărimea dosarului. Mi-am dat seama că
avizierul meu personal devenise mai puțin o lectură
zilnică și mai degrabă o arhivă de informații delicate, cu relevantă dincolo de urgența zilei. Nedorind să-l șterg sau să încetez să-i mai adaug fișiere, ceea ce ar fi fost o pierdere, am decis să-l împart cu alții. Era cea mai bună
justificare pentru ceea ce făceam la care m-am putut gândi, mai ales pentru că îmi permitea să adun materiale, mai mult sau mai puțin legitim, dintr-o varietate mai mare de surse. Așadar, cu aprobarea șefului meu, m-am apucat să instalez un avizier automatizat – unul care nu avea nevoie să posteze cineva în el, ci care se edita singur.
La fel ca EPICSHELTER, platforma mea pentru avizierul automatizat era menită să scaneze permanent orice documente noi și unice. O făcea într-un mod mult mai cuprinzător însă, trăgând cu ochiul dincolo de NSAnet, rețeaua NSA-ului, către rețelele CIA și FBI, precum și la Sistemul Comun Mondial de Comunicare a Informațiilor (JWICS), rețeaua internă ultrasecretă a Departamentului Apărării. Rezultatele sale erau disponibile tuturor ofițerilor NSA, comparându-le
etichetele digitale de identitate – numite certificate PKI
– pentru clasificarea documentelor, generând un avizier personalizat pentru autorizațiile, interesele și afilierile lor. În esență, avea să fie avizierul avizierelor, un combinator de știri alcătuit individual, oferindu-i fiecărui ofițer cele mai noi informații asociate cu munca lui, toate documentele pe care trebuia să le citească
pentru a fi la curent. Avea să fie acționat dintr-un server la care doar eu aveam acces, aflat pe același coridor cu mine. Serverul păstra o copie a fiecărui document pe care-l oferea, ajutându-mă să fac genul de cercetări profunde între agenții la care șefii celor mai multe agenții pot doar să viseze.
Am numit acest sistem Heartbeat (Pulsul), pentru că
lua pulsul NSA-ului și al IC-ului la scară mai largă.
Volumul de informații care îi curgea prin vene era pur și simplu enorm, căci prelua documente de pe site-urile interne dedicate fiecărei specialități – de la informări legale ale inspectorilor generali, până la documente oficiale despre dezvoltarea softurilor dăunătoare, de la noutăți despre cele mai noi proiecte de cercetare criptografice, până la minutele ședinței Consiliului Național de Securitate. Îl configurasem cu grijă ca să
înghită materiale într-un ritm lent, constant, ca să nu monopolizeze cablul subacvatic de fibră optică ce lega Hawaii de Fort Meade, însă tot prelua mult mai multe
documente decât era omenește posibil, devenind imediat cel mai cuprinzător avizier al NSAnet.
În prima zi de operare, am primit un e-mail care aproape a oprit Heartbeat pentru totdeauna. Un administrator de departe – se pare că singurul din întregul IC care chiar se deranjase să se uite la registrele lui de acces – voia să știe de ce acreditările sistemului meu copiau, unul câte unul, toate dosarele din baza lui de date. Mă blocase imediat ca o măsură de precauție, ceea ce m-a încuiat pe dinafară cu eficiență, și îmi cerea o explicație. I-am spus ce făceam și i-am arătat cum să
folosească website-ul intern ca să-l lase să citească
singur Heartbeat. Răspunsul său mi-a amintit de o caracteristică neobișnuită a părții tehnologilor din securitate: odată ce i-am oferit acces, teama lui s-a transformat în curiozitate. Se putea îndoi de o persoană, dar niciodată de o mașinărie. Acum vedea că Heartbeat nu făcea decât ceea ce trebuia să facă și o făcea perfect.
Era fascinat. M-a deblocat din depozitarul său de dosare, ba chiar s-a oferit să mă ajute transmițând informația despre Heartbeat colegilor săi.
Aproape toate documentele pe care le-am dezvăluit mai târziu jurnaliștilor au ajuns la mine prin Heartbeat.
Îmi arăta nu doar scopurile, ci și abilitățile sistemului IC
de supraveghere în masă. Aș vrea să subliniez un lucru: la mijlocul anului 2012, încercam doar să deslușesc cum
funcționa supravegherea în masă. Aproape toți jurnaliștii care au raportat ulterior despre dezvăluiri erau interesați în principal de țintele supravegherii –
eforturile de a-i spiona pe cetățenii americani, de exemplu, sau pe liderii aliaților Americii. Altfel spus, erau mai interesați de subiectele rapoartelor de supraveghere decât de sistemul care le producea.
Respect acest interes, desigur, căci și eu îl împărtășeam, dar curiozitatea mea principală era încă de natură
tehnică. Nu e nimic greșit să citești un document sau să
