mergi în tunel decât acolo unde te duce el? Nu a dus totul până acum la acest punct?
Tunelul meu era însuși Tunelul: o fabrică enormă de avioane din era Pearl Harbor, transformată în complex NSA, sub o plantație de ananași din Kunia, pe insula Oahu, Hawaii. Complexul era construit în întregime din beton armat, iar tunelul eponim era un tub cu o lungime de un kilometru, în versantul unui deal care se deschidea către trei etaje cavernoase, cu birouri și cu spații pentru servere. Când s-a construit Tunelul, dealul era acoperit cu cantități uriașe de nisip, sol, frunze uscate de ananas și porțiuni de iarbă arsă de soare care să-l camufleze de bombardierele japoneze. Șaizeci de ani mai târziu, semăna cu o movilă funerară extinsă a unei civilizații pierdute sau cu un morman arid
gigantic, pe care un zeu ciudat îl adunase în mijlocul unei cutii cu nisip de o mărime pe potriva zeilor.
Numele său oficial era Centrul Regional de Operațiuni de Securitate Kunia.
M-am dus să lucrez acolo, tot cu contract la Dell, dar acum din nou pentru NSA, la începutul anului 2012.
Într-o zi în vara aceea – de fapt, era chiar ziua mea –, în timp ce treceam de controalele de siguranță și mergeam prin tunel, m-am gândit că imaginea din față era viitorul meu.
Nu spun că am luat vreo decizie în clipa aceea. Cele mai importante decizii în viață nu se iau niciodată așa.
Sunt luate în subconștient și exprimate conștient doar după ce sunt complet formate – odată ce ești în sfârșit destul de puternic să recunoști față de tine însuți că asta a ales deja conștiința pentru tine, că acesta e cursul pe care ți l-au dictat valorile. Cadoul pe care mi l-am făcut la 29 de ani a fost conștientizarea faptului că intrasem într-un tunel care avea să-mi îngusteze viața către un singur act încă nedeslușit.
Așa cum Hawaii a fost mereu o stație intermediară
importantă – istoric vorbind, Armata SUA a tratat lanțul de insule ca pe ceva mai mult decât un depozit de realimentare pentru vapoare și avioane din mijlocul Pacificului –, el a devenit și un important „macaz”
pentru comunicațiile americane. Acestea includ
informațiile schimbate între cele patruzeci și opt de state învecinate și fostul meu loc de inundă, Japonia, precum și alte locuri din Asia.
Slujba pe care o acceptasem era o coborâre semnificativă pe scara carierei mele, cu sarcini pe care deja le puteam executa în somn. Trebuia să însemne pentru mine mai puțin stres, o povară mai ușoară. Eram singurul angajat al Biroului de Distribuire a Informațiilor – ce nume potrivit! – în care lucram ca administrator de sistem Sharepoint. Sharepoint este un produs Microsoft, un program stupid sau, mai bine zis, o varietate de programe, concentrate pe managementul intern al documentelor: cine poate citi și ce, cine poate edita și ce, cine poate trimite și primi ceva anume și așa mai departe. Numindu-mă administratorul sistemelor Sharepoint în Hawaii, NSA mă făcuse șef peste managementul documentelor. Eram, practic, cititor-șef la una dintre cele mai importante filiale ale agenției.
După cum obișnuiam în orice funcție tehnică nouă, mi-am petrecut primele zile automatizându-mi sarcinile –
adică scriind scenarii care să facă munca pentru mine –
ca să-mi eliberez timpul pentru ceva mai interesant.
Înainte de a merge mai departe, vreau să subliniez un lucru: cercetările mele active despre abuzurile NSA nu au început cu copierea documentelor, ci cu citirea lor.
Intenția mea inițială a fost să-mi confirm suspiciunile pe
care le avusesem prima dată în 2009, în Japonia. Trei ani mai târziu, eram hotărât să aflu dacă sistemul american de supraveghere în masă exista și, dacă da, cum funcționa. Deși nu eram sigur cum să desfășor investigația, eram sigur măcar de atâta lucru: trebuia să
înțeleg exact cum funcționa sistemul înainte de a decide dacă trebuia să fac ceva în acest sens și ce anume.
Bineînțeles, nu de asta veniserăm eu și Lindsay în Hawaii. Nu plecaserăm din paradis doar ca să distrug eu viețile amândurora pentru un principiu.
Veniserăm să o luăm de la capăt. Să o luăm din nou de la capăt.
Doctorii mi-au spus că stilul de viață mai relaxat și clima din Hawaii ar putea să mă ajute cu epilepsia, căci se credea că lipsa somnului era principalul factor declanșator al crizelor. De asemenea, mutarea eliminase problema condusului: Tunelul se afla la o distanță ușor de parcurs cu bicicleta față de cele câteva comunități din Kunia, inima liniștită a interiorului uscat și roșiatic al insulei. Era un drum plăcut de douăzeci de minute până
la muncă, prin câmpuri cu trestie-de-zahăr, în lumina puternică a soarelui. Cu munții care se înălțau domol în depărtările albastre și limpezi, senzația pe care o avusesem că eram condamnat la moarte s-a disipat precum ceața de dimineață.
Lindsay și cu mine am găsit o casă de tip bungalow, de mărime decentă, pe strada Eleu în Waipahu, Royal Kunia, pe care am mobilat-o cu lucrurile noastre din Columbia, Maryland, dat fiind că guvernul plătea cheltuielile de relocare. Însă mobila nu a fost prea folosită, căci soarele și căldura ne făceau deseori să
intrăm pe ușă, să ne scoatem hainele și să ne întindem dezbrăcați pe covor, sub aparatul suprasolicitat de aer condiționat. În cele din urmă, Lindsay a transformat garajul într-o sală de fitness, umplând-o cu saltele de yoga și bara pe care le adusese din Columbia. Mi-am instalat un nou server Tor. În curând, traficul din lumea întreagă ajungea la internet prin laptopul din centrul nostru de divertisment, care avea beneficiul auxiliar de a-mi ascunde propria activitate pe internet în toată
gălăgia aceea.
Într-o seară, în vara în care am împlinit 29 de ani, Lindsay m-a convins în sfârșit să merg cu ea la o petrecere luau22. Mă bătea la cap de ceva vreme, pentru că unele dintre noile ei prietene care făceau fitness la bară organizau un dans hula, dar eu mă împotrivisem.
Mi se păruse un lucru atât de siropos de făcut ca turist și cumva îmi dădea senzația de lipsă de respect. Cultura hawaiiană e străveche, deși tradițiile ei sunt cât se poate 22 Petrecere tradițională hawaiiană (n. red.).
de vii; ultimul lucru pe care mi-l doream era să deranjez ritualul sacru al cuiva, iar prezența mea îl transforma în spectacol.
În cele din urmă, am capitulat. Și mă bucur că am făcut-o. Cel mai mult m-a impresionat nu petrecerea luau în sine – deși a fost întocmai spectacolul cu învârtit de torțe ci bătrânul care era în centrul atenției în apropiere, într-un mic amfiteatru de lângă mare. Era băștinaș, un învățat cu vocea blândă, dar nazală
caracteristică locuitorilor din Hawaii, care le spunea oamenilor adunați în jurul focului povești despre apariția popoarelor indigene ale insulei.
Povestea care mi-a rămas în minte era despre cele douăsprezece insule sacre ale zeilor. Se pare că
existaseră o duzină de insule în Pacific care erau atât de frumoase, de pure și de binecuvântate cu apă proaspătă, încât trebuiau să fie tăinuite de oameni, căci ei nu aveau decât să le strice. Trei dintre ele erau deosebit de venerate: Kane-huna-moku, Kahiki și Pali-uli. Zeii norocoși care le ocupau au hotărât să le țină secrete, convinși că, dacă le întrezăreau bogăția, oamenii ar înnebuni. După ce s-au gândit la multe strategii ingenioase prin care să ascundă insulele, inclusiv să le vopsească în culoarea mării sau să le ducă pe fundul oceanului, au decis să le facă să plutească în aer.
Odată ce insulele au ajuns în aer, au fost suflate de
colo până colo, fiind permanent în mișcare. La răsărit și la apus, poate ți se părea că ai observat una plutind departe la orizont. Dar în clipa în care o arătai și altcuiva, dispărea deodată sau lua cu totul altă formă, cum ar fi o plută de piatră ponce, o bucată de stâncă
expulzată într-o erupție vulcanică sau un nor.
M-am gândit mult la legenda respectivă în timp ce-mi desfășuram cercetările. Revelațiile pe care le căutam erau exact ca acele insule: rezervații exotice pe care un panteon de conducători plini de sine și autoproclamați erau convinși că trebuie să le țină secrete și ascunse de omenire. Voiam să știu care erau, mai exact, capacitățile de supraveghere ale NSA, dacă și cum depășeau activitățile de supraveghere actuale ale agenției, cine le aproba, cine știa de ele și, în sfârșit, dar nu în ultimul rând, cum erau operate aceste sisteme cu adevărat – atât tehnic, cât și instituțional.
În clipa în care mi se părea că zăream una dintre
„insule” – vreun nume de cod cu majuscule pe care nu-l înțelegeam, un program la care se făcea aluzie într-o notă ascunsă la finalul unui raport –, începeam să caut menționări ale acesteia în alte documente, dar nu găseam nimic. Era ca și cum programul pe care îl căutam se îndepărta de mine și era pierdut. Apoi, câteva zile sau câteva săptămâni mai târziu, putea să iasă iar la suprafață sub altă denumire, într-un document din alt
