idealul, eu încă mai cred că este singura formă de guvernământ care permite pe deplin oamenilor din diferite medii să trăiască împreună, egali în fața legii.
Această egalitate constă nu doar în drepturi, ci și în libertăți. De fapt, multe dintre drepturile cele mai prețuite de cetățenii unor democrații nici măcar nu sunt garantate prin lege decât implicit. Există în acel spațiu gol flexibil creat prin restricționarea puterii guvernului.
De exemplu, americanii au „dreptul” la liberă
exprimare doar pentru că guvernul nu poate să dea nicio lege prin care să îngrădească această libertate și
„dreptul” la presă liberă pentru că guvernului îi este interzis să dea o lege prin care să o restrângă. Au
„dreptul” să-și practice liber religia pentru că guvernul nu are voie să dea legi care să impună o religie,
„dreptul” de a organiza adunări și proteste pașnice pentru că guvernul nu poate să dea legi prin care să
interzică așa ceva.
În viața contemporană, avem un singur concept care înglobează tot acest spațiu negativ sau potențial de care guvernul nu se poate atinge. Acest concept este intimitatea. Este o zonă goală, de neatins pentru stat, un vid în care legea poate doar să se aventureze printr-un mandat – și nu un mandat „pentru toată lumea”, cum este cel pe care și l-a arogat Guvernul SUA ca să
desfășoare supravegherea în masă, ci un mandat pentru o persoană sau un scop specific susținut de un motiv plauzibil specific.
Cuvântul intimitate în sine este oarecum gol, pentru că este în esență indefinibil sau supradefinibil. Fiecare din noi are o idee proprie despre ce înseamnă.
Intimitatea înseamnă ceva pentru toți. Nu găsești o persoană pentru care să nu însemne nimic.
Din pricina lipsei unei definiții comune, cetățenii democrațiilor pluraliste, sofisticate tehnologic, simt că
trebuie să-și justifice dorința de intimitate și să o încadreze ca pe un drept. Însă cetățenii democrațiilor nu sunt obligați să-și justifice dorința – statul, în schimb, trebuie să justifice încălcările ei. Să refuzi să-ți revendici dreptul la intimitate înseamnă de fapt să-l cedezi, fie unui stat care își încalcă limitările constituționale, fie unei companii „private” care își exercită libertățile similare celor cetățenești.
Pur și simplu, este imposibil să ignori intimitatea.
Dacă refuzi să ți-o afirmi, intimitatea îți va fi răpită. Mai mult decât atât, pentru că libertățile cetățenilor sunt interdependente, să renunți la intimitatea ta înseamnă
de fapt să renunți la a tuturor. Ai putea alege să o cedezi din comoditate sau sub pretextul popular că nu o cer decât cei care au ceva de ascuns. Dar să spui că nu ai nevoie sau că nu vrei intimitate pentru că nu ai nimic de
ascuns înseamnă să presupui că nimeni nu ar trebui să
aibă sau nu ar putea avea ceva de ascuns – inclusiv statutul de imigrant, istoricul șomajului, istoricul financiar și registrele medicale. Presupui că nimeni, inclusiv tu însuți, nu s-ar împotrivi să-i dezvăluie cuiva informații despre credințele sale religioase, opiniile politice și activitățile sexuale, cu nonșalanța cu care unii aleg să dezvăluie care le sunt preferințele în materie de filme, muzică și lecturi.
În sfârșit, să spui că nu-ți pasă de intimitatea ta pentru că nu ai nimic de ascuns nu diferă cu nimic de a spune că nu-ți pasă de libertatea de exprimare pentru că nu ai nimic de spus. Sau că nu-ți pasă de libertatea presei pentru că nu-ți place să citești. Sau că nu-ți pasă de libertatea religiei pentru că nu crezi în Dumnezeu. Sau că nu-ți pasă de libertatea de a avea adunări pașnice pentru că ești un agorafob leneș și antisocial. Doar pentru că o libertate sau alta s-ar putea să nu aibă nicio semnificație pentru tine nu înseamnă că nu are sau nu va avea mâine o semnificație pentru tine sau pentru semenul tău – ori pentru mulțimile de disidenți cu principii pe care îi urmăream pe telefon protestând la celălalt capăt al planetei, sperând să câștige măcar o frântură din libertățile pe care țara mea le elimina de zor.
Voiam să ajut, dar nu știam cum. Mă săturasem să mă
simt neajutorat, să fiu doar un dobitoc îmbrăcat în flanel, pierzând vremea pe o canapea veche, mâncând Cool Ranch Doritos și bând cola dietetică în timp ce lumea era în flăcări.
Tinerii din Orientul Mijlociu se răzvrăteau pentru salarii mai mari, prețuri mai mici, pensii mai bune, dar eu nu le puteam da nimic din toate astea și nimeni nu le putea da o șansă mai bună la autoguvernare decât cea pe care și-o luau singuri. Se răzvrăteau însă și pentru un internet mai liber. Îl criticau pe ayatollahul Khamenei din Iran, care cenzura și bloca din ce în ce mai mult conținutul amenințător de pe web, urmărind și împiedicând traficul pe platformele și serviciile supărătoare, precum și închizând cu totul furnizorii străini de internet (ISP). Protestau față de președintele Hosni Mubarak al Egiptului, care tăiase accesul la internet pentru toată țara – ceea ce îi făcuse pe tinerii din țară și mai furioși și mai plictisiți, atrăgându-i astfel pe străzi.
De când mi se prezentase Proiectul Tor la Geneva, folosisem browserul său și propriul meu server Tor, vrând să-mi fac munca profesională de acasă, precum și propriile căutări pe web fără să fiu monitorizat. Acum m-am eliberat de disperare, m-am ridicat de pe canapea și m-am împleticit spre biroul meu de acasă ca să
instalez o punte de legătură care să ocolească blocajele
de pe internetul din Iran. Apoi am distribuit identitatea cu configurație codificată către dezvoltatorii de bază
din proiectul Tor.
Măcar atât puteam să fac. Dacă exista cea mai mică
șansă ca măcar un puști din Iran care nu reușise să intre online să ocolească filtrele și restricțiile impuse și să se conecteze cu mine – prin mine – protejat de sistemul Tor și anonimatul serverului meu, atunci cu siguranță
merita un minim efort din partea mea.
Îmi imaginam că persoana aceasta își citea e-mailul sau își verifica un cont de pe rețelele sociale ca să se asigure că prietenii și familia sa nu fuseseră arestați. Nu aveam de unde să știu dacă asta făcea sau dacă exista cineva din Iran conectat la serverul meu. Și asta era ideea: ajutorul pe care îl ofeream era privat.
Omul care a declanșat Primăvara Arabă avea aproape aceeași vârstă cu mine. Era un vânzător din Tunisia, vindea fructe și legume din căruță. În semn de protest față de hărțuirile și escrocările repetate din partea autorităților, și-a dat foc în piață, murind ca un martir.
Dacă să ardă de viu era ultimul act liber pe care îl putea face ca sfidare față de un regim ilegitim, eu cu siguranță
puteam să-mi mișc fundul și să apăs pe câteva butoane.
Partea a treia
19.
Tunelul
Imaginați-vă că intrați într-un tunel. Imaginați-vă
perspectiva: când priviți la drumul ce se lungește în fața voastră, observați cum pereții par să se îngusteze până
în punctulețul de lumină de la celălalt capăt. Lumina de la capătul tunelului este un simbol al speranței și este ceea ce afirmă oamenii că văd când au experiențe apropiate de moarte. Trebuie să meargă spre lumină, spun ei. Sunt atrași de ea. Pe de altă parte, încotro să
