din Pakistan. Site-uri întregi prezentau hărți indicând unde naiba se afla Abbottabad, alternând cu scene de pe stradă în orașele din America, unde oamenii își ciocneau pumnii, se băteau în piept, țipau, se îmbătau criță. Chiar și New Yorkul sărbătorea, ceea ce nu se întâmplă aproape niciodată.
Am închis telefonul. Nu-mi venea să particip. Nu mă
înțelegeți greșit: mă bucuram că nenorocitul era mort.
Doar că aveam un moment de îngândurare și simțeam că se strânge lațul.
Zece ani. Atât trecuse de când acele două avioane intraseră în Turnurile Gemene, și noi ce făcuserăm până
acum? Ce realizase de fapt ultimul deceniu? Stăteam pe canapeaua pe care o moștenisem din apartamentul mamei și priveam pe fereastră, în stradă, în timp un vecin claxona din mașina parcată. Nu puteam scăpa de gândul că îmi irosisem ultimul deceniu din viață.
Cei zece ani dinainte fuseseră o litanie pentru o tragedie americană: războiul veșnic din Afganistan, schimbarea catastrofală de regim din Irak, detențiile pe perioadă nedeterminată de la Guantanamo Bay, relatările extraordinare, tortura, uciderea intenționată a civililor – chiar și a civililor americani – prin atacuri cu dronă. Pe plan local, exista Securizarea Națională a tuturor lucrurilor, care acorda fiecărei zile în parte un rating al amenințărilor (Roșu – Sever, Portocaliu – Mare, Galben – Crescut), și, de când se dăduse legea Patriot Act, erodarea constantă a libertăților civile, tocmai acele libertăți pe care se presupunea că luptăm să le protejăm.
Răul cumulativ – abuzul în ansamblu – era dificil de contemplat și părea complet ireversibil, și totuși noi încă
apăsam pe claxoane și aprindeam farurile, jubilând.
Cel mai mare atac terorist pe teritoriu american a avut
loc în același timp cu dezvoltarea tehnologiei digitale, ceea ce a transformat o mare parte din pământ în teritoriu american – indiferent că ne plăcea sau nu.
Terorismul, bineînțeles, a fost motivul declarat pentru care au fost implementate cele mai multe programe de supraveghere, într-un moment de mare teamă și oportunism. Dar s-a dovedit că teama era adevăratul terorism, comis de un sistem politic tot mai dornic să
folosească practic orice justificare ca să autorizeze utilizarea forței. Politicienii americani se temeau nu atât de terorism cât să nu pară slabi sau să fie neloiali partidului lor ori neloiali donatorilor din campanie, care aveau un apetit considerabil pentru contracte cu guvernul și produse pe bază de petrol din Orientul Mijlociu. Politica terorii a devenit mai puternică decât teroarea în sine, rezultând o „contrateroare”: acțiunile panicate ale unei țări fără pereche ca abilități, neîngrădită de politică și vizibil neinteresată de respectarea statului de drept. După 11 Septembrie, ordinele pentru IC fuseseră „să nu se mai repete niciodată”, o misiune care nu putea fi încheiată
vreodată. Un deceniu mai târziu, devenise clar, cel puțin pentru mine, că evocările repetate ale terorii de către clasa politică nu erau un răspuns față de o amenințare sau de o îngrijorare specifică, ci o tentativă
cinică de a transforma teroarea într-un pericol
permanent care necesita vigilență permanentă, implementată de o autoritate incontestabilă.
După un deceniu de supraveghere în masă, tehnologia se dovedise a fi o armă puternică mai puțin împotriva terorii și mai mult împotriva libertății în sine.
Continuând aceste programe, continuând aceste minciuni, America proteja puțin, nu câștiga nimic și pierdea mult – până când aveau să mai rămână puține diferențe între acele polarități de după 11 Septembrie,
„Noi” și „Ei”.
A doua jumătate a anului 2011 a trecut într-o succesiune de crize și în nenumărate spitale și cabinete medicale. Am fost analizat, verificat și mi s-au prescris medicamente care îmi stabilizau corpul, dar îmi încețoșau mintea, făcându-mă deprimat, letargic și incapabil să mă concentrez.
Nu eram sigur cum aveam să trăiesc cu ceea ce Lindsay numea acum „starea” mea, fără să-mi pierd slujba. Fiind tehnologul principal pentru contractul lui Dell cu CIA, aveam o flexibilitate enormă: biroul meu era telefonul și puteam lucra de acasă. Însă întâlnirile erau o problemă. Aveau loc mereu în Virginia, iar eu locuiam în Maryland, un stat ale căror legi împiedicau persoanele diagnosticate cu epilepsie să conducă
mașina. Dacă eram prins la volan, îmi puteam pierde
permisul și odată cu el și posibilitatea de a participa la întâlnirile care erau singurul aspect nenegociabil al funcției mele.
În cele din urmă, am cedat în fața inevitabilului, mi-am luat un scurt concediu medical de la Dell și m-am stabilit pe canapeaua de la mama. Era albastră ca și starea mea psihică, dar confortabilă. Săptămâni după
săptămâni, a fost centrul existenței mele – locul unde dormeam și mâncam, apoi citeam și dormeam iar, locul unde în general zăceam posomorât pe când timpul își bătea joc de mine.
Nu-mi amintesc ce cărți am încercat să citesc, dar îmi amintesc că nu reușeam niciodată să trec de o pagină
fără să închid ochii și să mă scufund iar între perne. Asta e natura epilepsiei și a tratamentului său. Nu mă
puteam concentra la nimic în afară de propria mea slăbiciune, stând leneș pe canapea, mișcându-mi doar un deget pe ecranul telefonului, singura lumină din cameră.
Derulam știrile, apoi moțăiam, apoi derulam iar, apoi moțăiam – în timp ce protestatarii din Tunisia, Libia, Egipt, Yemen, Algeria, Maroc, Irak, Liban și Siria erau închiși și torturați sau pur și simplu împușcați pe stradă
de agenți secreți de stat ai regimurilor huliganice, dintre care pe multe America le ajutase să rămână la putere.
Suferința din acea perioadă a fost imensă, scăpând de
sub controlul ciclului obișnuit al știrilor. Eram martorul unei disperări, prin comparație cu care propriile mele greutăți păreau superficiale. Păreau mărunte – din punct de vedere moral și etic – și privilegiate.
În Orientul Mijlociu, civili inocenți trăiau sub amenințarea permanentă a violenței, școala și munca erau suspendate, electricitatea sau canalizările lipseau.
În multe regiuni, oamenii nu aveau acces nici la cele mai rudimentare îngrijiri medicale. Dar dacă mă îndoiam vreo clipă că îngrijorările mele cu privire la supraveghere și intimitate erau relevante, sau chiar adecvate, văzând asemenea privațiuni și pericole urgente, nu trebuia decât să fiu puțin mai atent la mulțimile de pe străzi și la proclamațiile lor – în Cairo și Sanaa, în Beirut și Damasc, în Ahwaz, Khuzestan și în celelalte orașe în timpul Primăverii Arabe și al Revoluției Verzi din Iran. Mulțimile cereau sfârșitul oprimărilor, al cenzurii și al precarității. Declarau că
într-o societate cu adevărat dreaptă nu poporul trebuia să dea socoteală guvernului, ci guvernul trebuia să dea socoteală poporului. Deși fiecare mulțime din fiecare oraș, chiar și în fiecare zi, părea să aibă propria motivație și scopuri specifice, toate aveau un lucru în comun: o respingere a autoritarismului, un angajament nou față de principiul umanitar că drepturile unui individ sunt înnăscute și inalienabile.
Într-un stat autoritarist, drepturile derivă de la stat și sunt oferite oamenilor. Într-un stat liber, drepturile derivă de la oameni și sunt oferite statului. În cel dintâi, oamenii sunt supuși, au voie să dețină o proprietate, să
aibă acces la educație, să muncească, să se roage și să
vorbească doar pentru că le permite statul. În cel de-al doilea, oamenii sunt cetățeni care acceptă să fie guvernați printr-un legământ consensual ce trebuie reînnoit periodic și este revocabil prin constituție. Sunt de părere că acest conflict între statul autoritarist și statul liberal democratic a fost principalul conflict ideologic al epocii mele – nu o noțiune născocită, preconcepută, despre o divizare între Est și Vest sau o cruciadă reînviată împotriva creștinismului sau a islamului.
Statele autoritariste, în general, nu sunt guverne bazate pe legi, ci guverne bazate pe lideri, care cer loialitate din partea supușilor și sunt ostile refuzului de a consimți. La polul opus, statele liberal-democratice au rareori sau deloc asemenea cerințe, însă depind aproape în întregime de disponibilitatea fiecărui cetățean de a-și asuma voluntar responsabilitatea pentru protejarea libertăților tuturor celor din jur, indiferent de rasă, etnie, crez, abilități, sexualitate sau gen. Orice garanție colectivă, bazată nu pe sânge, ci pe consimțământ, va sfârși prin a favoriza egalitarismul – și, cu toate că
democrația a dat greș deseori încercând să-și atingă
