fie acceptat atât de uniform de către toate părțile.
„Cloud” era un termen la fel de eficient pe care Dell să-l vândă CIA-ului, cât era și pentru Amazon, Apple și Google să-l vândă utilizatorilor lor. Încă pot să închid ochii și să-l aud pe Cliff lingușind un oficial de la CIA despre cum „cu cloud veți putea introduce actualizări de securitate în computerele agenției din lumea întreagă” sau „când cloud va funcționa, agenția va putea urmări cine a citit ce fișier la nivel mondial”.
Norul era alb, pufos și pașnic, plutind sus, deasupra agitației. Deși mulți nori formează o furtună pe cer, un singur nor oferea puțină umbră binevoitoare. Era protector. Cred că îi făcea pe toți să se gândească la rai.
Dell – împreună cu cele mai mari companii private bazate pe cloud, Amazon, Apple și Google – considerau apariția acestuia ca o nouă epocă în informatică. Dar, în teorie cel puțin, era un fel de regres către vechea arhitectură a rețelei principale de la începuturile informaticii, în care mulți utilizatori depindeau de un singur punct central puternic, care nu putea fi întreținut
decât de o elită de profesioniști. Lumea abandonase acest model „impersonal” al rețelei principale cu doar o generație înainte, odată ce companii precum Dell au dezvoltat computere „personale” destul de ieftine și destul de simple, care să fie pe placul muritorilor de rând. Renașterea care a urmat a produs desktopuri, laptopuri, tablete și telefoane inteligente – toate dispozitivele care au permis oamenilor libertatea de a face o cantitate imensă de muncă creativă. Există o singură problemă – cum o stocăm?
Aceasta a fost geneza pentru „cloud computing”.
Acum nu mai conta cu adevărat ce fel de calculator personal aveai, pentru că adevăratele calculatoare pe care te bazai erau depuse în centre enorme de date, pe care companiile cloud le construiau în lumea întreagă.
Acestea erau, într-un anumit sens, noile rețele principale, șiruri întregi de servere stivuite, identice, legate unul de altul în așa fel încât fiecare aparat individual să acționeze ca parte a unui întreg sistem de calcul. Pierderea unui singur server sau chiar a unui întreg centru de date nu mai conta, pentru că erau doar picături într-un cloud mai mare, global.
Din punctul de vedere al utilizatorului obișnuit, un cloud este doar un mecanism de stocare care se asigură
că datele tale sunt procesate sau stocate nu pe dispozitivul tău personal, ci într-o serie de servere
diferite, care până la urmă pot fi deținute și operate de diferite companii. Rezultatul este că datele tale nu-ți mai aparțin cu adevărat. Sunt controlate de companii care le pot folosi pentru practic orice scop.
Citiți acordurile pentru condițiile de utilizare la stocarea în cloud, care devin tot mai lungi cu fiecare an
– cele actuale au peste 6000 de cuvinte, de două ori lungimea medie a unui capitol din cartea aceasta. Când alegem să ne stocăm datele online, de fapt cedăm drepturile de a le deține. Companiile pot decide ce tip de date păstrează pentru noi și pot șterge, când vor, orice date fată de care au obiecții. Dacă nu am păstrat o copie separată pe dispozitivele sau drive-urile noastre, aceste date vor fi pierdute pentru noi pentru totdeauna.
Dacă se consideră că datele noastre sunt inacceptabile sau că încalcă în vreun fel condițiile de utilizare, companiile pot să ne șteargă unilateral conturile, să ne refuze accesul la propriile date și totuși să păstreze o copie pentru propriile registre, pe care le pot preda autorităților fără cunoștința sau acordul nostru. În cele din urmă, intimitatea datelor noastre depinde de drepturile noastre asupra lor. Nu există nicio proprietate mai puțin protejată și totuși mai privată.
Internetul cu care crescusem eu, internetul care mă
crescuse, dispărea. Și, odată cu el, și tinerețea mea. Actul în sine de a intra online, care cândva păruse o aventură
minunată,
acum
părea
un
adevărat
chin.
Autoexprimarea necesita acum o autoprotecție atât de puternică, încât îi ignora libertățile și îi anula plăcerile.
Orice comunicare era o problemă nu de creativitate, ci de siguranță. Fiecare tranzacție era un potențial pericol.
Între timp, sectorul privat era ocupat să canalizeze dependența noastră de tehnologie în consolidarea pe piață. Majoritatea utilizatorilor americani de internet își trăiau întreaga viață digitală pe e-mail, rețele sociale și platforme de comerț online deținute de triumviratul imperial de companii (Google, Facebook și Amazon), iar IC-ul american căuta să profite de acest lucru obținând acces la rețelele lor – atât prin ordine directe care erau tăinuite față de public, cât și prin eforturi clandestine de subversiune tăinuite chiar fată de companiile în sine. Datele noastre de utilizatori generau profituri mari pentru companii, iar guvernul „ciupea”
pe gratis. Nu cred că mă mai simțisem vreodată atât de neputincios.
Dar mai aveam un sentiment, o senzație stranie că
pluteam în derivă și totuși, în același timp, că îmi era încălcată intimitatea. Parcă eram dispersat – părți din viața mea fiind împrăștiate pe servere de pe tot globul –
și totuși eram deranjat sau exploatat. În fiecare dimineață, când plecam din casa noastră, mă trezeam ferindu-mă de camerele de supraveghere apărute odată
cu dezvoltarea noastră. Înainte, nu le dădeam deloc atenție, dar acum, când se făcea roșu la semafor, nu mă
puteam abține să mă gândesc la senzorul care mă
pândea, urmărind dacă trecusem prin intersecție sau oprisem. Cititoarele de numere de înmatriculare îmi înregistrau mișcările, chiar dacă păstram viteza de 50
km/h.
Legile fundamentale ale Americii există pentru a face treaba poliției nu mai ușoară, ci mai grea. Nu este o eroare, este o trăsătură de bază a democrației. În sistemul american, poliția trebuie să-i protejeze pe cetățeni unii față de ceilalți. La rândul lor, instanțele trebuie să îngrădească această putere când se abuzează
de ea și să ofere o compensație împotriva singurilor membri ai societății care au autoritatea locală de a retine, de a aresta sau de a folosi forța – inclusiv cea letală. Printre cele mai importante dintre aceste îngrădiri sunt interdicțiile pentru poliție de a-i supraveghea pe cetățeni pe proprietatea lor și de a le lua înregistrările private fără mandat. Sunt puține legi totuși care îngrădesc supravegherea proprietății publice, care include marea majoritate a străzilor și a trotuarelor din America.
Folosirea de către poliție a camerelor de supraveghere pe proprietăți publice a fost inițial considerată o piedică
în calea infracțiunilor și un instrument ajutător pentru
anchetatori după ce avea loc o crimă. Dar, pe măsură ce costul acestor dispozitive a continuat să scadă, au devenit omniprezente și rolul lor a devenit preventiv, iar poliția a început să le folosească pentru a urmări oameni care nu comiseseră și nici măcar nu erau bănuiți de vreo crimă. Iar cel mai mare pericol se află înaintea noastră, odată cu șlefuirea abilităților Inteligenței Artificiale, ca recunoașterea facială sau a tiparelor. O
cameră de supraveghere echipată cu IA nu ar fi un simplu dispozitiv de înregistrare, ci ar putea fi transformată în ceva mai apropiat de un polițist automatizat – un adevărat Robocop care caută neobosit activități „suspecte”, cum ar fi tranzacții de droguri aparente (adică oameni care se îmbrățișează sau își dau mâna) și afilieri aparente la bande criminale (cum ar fi oamenii care poartă anumite culori sau mărci de îmbrăcăminte). Încă din 2011, îmi era clar că într-acolo ne conducea tehnologia, fără o dezbatere publică
substanțială.
