De Sfântul Valentin, i-am cumpărat lui Lindsay revolverul pe care și l-a dorit întotdeauna.
Noua noastră casă era la distantă de douăzeci de minute de mers cu mașina de aproape o duzină de malluri, inclusiv Columbia Mall, care are aproximativ 140.000 m2 spațiu de cumpărături, ocupat de vreo 200
de magazine, un multiplex AMC, cu 14 săli, un P.F.
Chang’s și un Cheesecake Factory. În timp ce conduceam pe străzile familiare în bătrâna Integra, eram impresionat, dar și puțin mirat de tot ce se dezvoltase în lipsa mea. Cheltuielile guvernului de după 11 Septembrie cu siguranță băgaseră o mulțime de bani în multe buzunare locale. Era o experiență
tulburătoare și chiar copleșitoare să te întorci în America după ce ai fost plecat o vreme și să-ți dai seama din nou cât de bogată era această parte de țară și câte opțiuni de consum îți oferea – câți distribuitori extinși și
expoziții de design interior de lux. Și toți aveau vânzări.
De Ziua Președinților, de Ziua Eroilor, de Ziua Independenței, de Ziua Muncii, de Ziua lui Columb, de Ziua Veteranilor. Pancarte festive anunțau cele mai noi reduceri, chiar sub steaguri.
Misiunea
noastră
avea
la
bază
aparatură
electrocasnică, într-o după-amiază pe care mi-o amintesc – eram la Best Buy. După ce am ales un nou cuptor cu microunde, ne uitam la o vitrină cu blendere la insistențele sănătoase ale lui Lindsay. Avea telefonul în mână și căuta care dintre cele aproximativ zece aparate avea cele mai bune recenzii, când m-am trezit îndreptându-mă spre zona cu computere de la capătul opus al magazinului.
Dar, pe drum, m-am oprit. Acolo, la marginea zonei cu aparatură pentru bucătărie, cocoțat pe o platformă
colorată și luminată puternic, se afla un frigider nou și strălucitor. Mai degrabă, era un „frigider Smart”, prezentat ca fiind „echipat cu internet”.
Acest lucru pur și simplu m-a șocat.
S-a apropiat un vânzător, luând stupefacția mea drept interes – „E uimitor, nu-i așa?” – și a început să-mi prezinte trăsăturile aparatului. Pe fața frigiderului era un ecran, iar lângă ecran, un suport pentru un bețișor care îți permitea să notezi mesaje. Dacă nu voiai să scrii, puteai să înregistrezi mesaje audio sau video. Puteai
folosi ecranul la fel ca un computer obișnuit, pentru că
frigiderul avea Wi-Fi. Puteai să-ți verifici e-mailul sau calendarul. Puteai să urmărești filmulețe pe Youtube sau să asculți fișiere MP3. Puteai chiar să dai telefoane.
A trebuit să mă abțin să tastez numărul lui Lindsay și să
spun din cealaltă parte a etajului: „Te sun de pe frigider.”
În afară de asta, a continuat vânzătorul, computerul frigiderului ținea evidența temperaturii interne și, scanând codurile de bare, a prospețimii alimentelor.
Oferea și informații nutriționale și-ți sugera rețete. Cred că prețul era peste 9000 de dolari. „Cu tot cu livrare”, a subliniat vânzătorul.
Îmi amintesc că am condus spre casă într-o tăcere nedumerită. Nu era tocmai viitorul tehnologic uluitor care să ne lanseze pe Lună și care ne fusese promis.
Eram convins că singurul motiv pentru care frigiderul avea internet era ca să poată raporta producătorului ceva despre cum îl folosea proprietarul și orice alte date din casa acestuia pe care le putea obține. Producătorul, la rândul lui, avea să valorifice datele vânzându-le. Iar noi trebuia să plătim pentru acest privilegiu.
Mă întrebam ce rost avea să mă supăr atât că guvernul ne supraveghea, dacă prietenii, vecinii și concetățenii mei erau cât se poate de bucuroși să invite supravegherea corporatistă în propriile case, lăsându-se
urmăriți în timp ce scotoceau prin cămări de parcă ar fi căutat pe web. Avea să mai treacă o jumătate de deceniu până la revoluția domotică, înainte ca „asistenții virtuali” ca Amazon Echo sau Google Home să fie primiți în dormitoarele noastre și așezați cu mândrie pe noptieră ca să înregistreze și să transmită toată
activitatea din zonă, să ofere informații despre toate obiceiurile și preferințele noastre (nemaipunând la socoteală fetișurile și excentricitățile), care să fie apoi dezvoltate în algoritmi publicitari și transformate în bani. Datele pe care le generăm doar trăind – sau doar lăsându-ne supravegheați în timp ce trăim – aveau să
îmbogățească întreprinderile private și să ne sărăcească
existența privată în egală măsură. Dacă supravegherea de către guvern avea ca efect transformarea cetățeanului american într-un supus, la mila puterii statului,
atunci
supravegherea
corporatistă
îl
transforma pe consumatorul american într-un produs pe care corporațiile îl vindeau altor corporații, brokeri de date și agenții de publicitate. Între timp, se părea că
fiecare companie importantă de tehnologie, inclusiv Dell, prezenta versiuni civile noi a ceea ce lucram eu pentru CIA: un cloud. (De fapt, Dell chiar încercase cu patru ani mai înainte să facă din termenul „cloud computing” o marcă înregistrată, dar fusese refuzat.) Mă uimea cât de dornici erau oamenii să se înregistreze,
atât de încântați de ideea că fotografiile, filmările, muzica și cărțile lor electronice erau stocate și disponibile universal, încât nu se gândeau deloc de ce o soluție de stocare atât de convenabilă și ultra-sofisticată
le era oferită „gratuit” sau „ieftin”, de fapt.
Nu cred că mai văzusem vreodată un concept care să
