lucru frumos. De fapt, reprezenta o infracțiune.
Voiam să știu ce fel de infracțiune. „Una gravă, amice”, mi-a spus mama. „Un delict federal.”
Am rămas în parcare, am rupt plicurile în două și le-am dus la gunoi.
Aveam un iphone în buzunarul noului meu costum Ralph Lauren. Aveam ochelari Burberry. O tunsoare nouă. Cheile de la noua mea casă din Columbia, Maryland, cea mai mare casă în care locuisem vreodată
și primul loc care simțeam cu adevărat că îmi aparține.
Eram bogat sau, cel puțin, așa credeau prietenii mei.
Abia mă mai recunoșteam.
Hotărâsem că cel mai bine era să trăiesc cu negarea și să câștig ceva bani, să le ofer o viață mai bună celor dragi – la urma urmei, nu asta făcea toată lumea? Dar a fost mai ușor de spus decât de făcut. Mă refer la negare.
Banii – ăștia veneau ușor. Atât de ușor, încât mă
simțeam vinovat.
Punând la socoteală Geneva, fără să iau în considerare și vizitele periodice acasă, fusesem plecat aproape patru ani. America în care mă întorsesem mi se părea o țară
schimbată. Nu o să merg atât de departe încât să spun că mă simțeam ca un străin, dar mă trezeam blocat în prea multe conversații pe care nu le înțelegeam.
Aproape orice cuvânt era numele unei emisiuni de la televizor sau al unui film pe care nu-l știam ori un
scandal cu celebrități de care nu-mi păsa și nu puteam să răspund – nu aveam cu ce să răspund.
Gânduri contradictorii curgeau ca piesele de Tetris și mă străduiam să le deslușesc – să le fac să dispară. Mă
gândeam: „Păcat de bieții oameni inocenți, de treabă –
sunt victime, urmăriți de guvern, urmăriți chiar de ecranele pe care le proslăvesc? Pe urmă mi-am zis:
„Taci, nu mai fi așa de dramatic – sunt fericiți, nu le pasă
și nici ție nu trebuie să-ți pese! Maturizează-te, fă-ți treaba, plătește-ți facturile! Asta e viața”.
La o viață normală speram eu și Lindsay. Eram pregătiți pentru următoarea etapă și ne hotărâserăm să
ne așezăm la casa noastră. Aveam o curte drăguță în spate, cu un cireș care-mi amintea de Japonia într-un mod mai plăcut, de un loc de pe râul Tama unde eu și Lindsay râdeam și ne rostogoleam pe covorul parfumat de flori din Tokyo în timp ce priveam florile sakura căzând.
Lindsay își lua diploma de instructor de yoga. Eu, între timp, mă obișnuiam cu noua mea funcție – în vânzări.
Unul dintre furnizorii externi cu care lucrasem la EPICSHELTER ajunsese angajat la Dell și m-a convins că-mi pierdeam vremea cu munca în sisteme. Trebuia să
trec la partea de vânzări a companiei Dell, spunea el, unde puteam să câștig o avere – pentru alte idei ca
EPICSHELTER. Aș fi făcut un salt astronomic pe scara corporatistă, iar el ar fi primit un bonus substanțial pentru recomandare. Eram gata să mă las convins, mai ales că asta însemna să-mi distrag atenția de la senzația tot mai mare de neliniște, care nu putea să-mi facă decât probleme. Titlul oficial al funcției mele era consultant pentru soluții. Asta însemna, în esență, că trebuia să
rezolv probleme create de noul meu partener, pe care o să-l numesc Cliff, account manager.
Cliff trebuia să fie fața, iar eu, creierul. Când stăteam la masă cu regalitatea tehnică de la CIA și agenții de achiziții, sarcina lui era să vândă echipamentele și expertiza Dell prin orice mijloace necesare. Asta însemna să bage adânc mâna în buzunar pentru promisiuni viclene nelimitate despre cum am face noi lucrurile pentru agenție, lucruri care erau absolut, absolut imposibile pentru contracandidații noștri (și, în realitate, imposibile și pentru noi). Treaba mea era să
conduc o echipă de experți și să construim ceva care să
reducă suficient gradul în care mințise Cliff încât, atunci când persoana care semna cecul apăsa pe butonul de alimentare, să nu ajungem toți la închisoare.
Fără presiune.
Proiectul nostru principal era să ajutăm CIA să prindă
din urmă tehnologia de vârf – sau măcar standardele tehnice ale NSA –, construindu-i cea mai nouă dintre
noile tehnologii, „un cloud privat”. Scopul era să unim procesarea și stocarea agenției în moduri prin care puteau fi accesate datele. În limbaj simplu, voiam să
facem în așa fel încât cineva într-un cort din Afganistan să facă exact aceeași muncă în exact același fel precum cineva de la sediul CIA. Agenția – și, într-adevăr, întreaga conducere tehnică a IC – se plângea permanent de „silozuri”: faptul că ai miliarde de date împrăștiate în toată lumea pe care nu le poți urmări și accesa. Așa că eu conduceam o echipă alcătuită din cei mai deștepți oameni de la Dell ca să găsim un mod prin care oricine și oriunde să acceseze orice.
În timpul verificării etapei conceptuale, numele de lucru pentru cloudul nostru a devenit „Frankie”. Nu dați vina pe mine: pe latura tehnică, îi spuneam doar
„Cloudul Privat”. Cliff l-a botezat, în mijlocul unei demonstrații cu CIA, spunând că îl vor iubi pe micul nostru Frankenstein „pentru că e un adevărat monstru”.
Cu cât făcea Cliff mai multe promisiuni, cu atât deveneam mai ocupat, eu și Lindsay nemaiavând decât weekendurile la dispoziție ca să mai păstrăm legătura cu părinții și cu prietenii vechi. Încercam să ne mobilăm și să ne utilăm casa cea nouă. Casa cu trei niveluri fusese goală, așa că trebuia să cumpărăm tot, sau tot ce părinții noștri nu ne oferiseră cu generozitate. Felul în care procedam părea foarte matur, dar și grăitor totodată în
privința priorităților noastre: cumpăraserăm veselă, tacâmuri, un birou și un scaun, dar dormeam pe o saltea pe podea. Devenisem alergic la carduri de credit, cu urmăririle lor, așa că luam totul pe loc, cu banii jos.
Când am avut nevoie de mașină, am cumpărat o Acura Integra din 1998, găsită printr-un anunț în ziar, cu 3000
de dolari numerar. Câștigam bani, dar nici mie, nici lui Lindsay nu ne plăcea să-i cheltuim dacă nu era vorba de vreun echipament de computer sau de o ocazie specială.
