Majoritatea oamenilor, chiar și azi, tind să se gândească
la supravegherea în masă din punctul de vedere al conținutului – cuvintele pe care le folosesc când dau un telefon sau scriu un e-mail. Când află că guvernului îi pasă mai puțin de acel conținut, și ei tind să se sinchisească mai puțin de supravegherea guvernului.
Această ușurare este de înțeles până la un punct, datorită lucrurilor pe care fiecare dintre noi le consideră
natura intimă și unic revelatoare a comunicațiilor noastre: sunetul vocii noastre, aproape la fel de personală ca amprentele, expresiile faciale inimitabile pe care le avem într-o fotografie trimisă prin telefon.
Însă adevărul neplăcut este că acel conținut al comunicațiilor noastre este rareori la fel de revelator precum celelalte elemente ale lor – informațiile nescrise și nespuse care pot expune contextul mai larg și tiparele de comportament.
NSA numește aceste lucruri „metadate”. Prefixul termenului, meta, care se traduce în general ca „mai
presus” sau „dincolo de”, este folosit aici cu sensul
„despre”: metadatele sunt date despre date. Mai exact, sunt date create de date – un grup de etichete și indicatori care permit datelor să fie utile. Cel mai direct mod de a ne gândi la metadate este să le privim ca „date despre activități”, toate consemnările tuturor lucrurilor pe care le faceți pe dispozitivele voastre și toate lucrurile pe care dispozitivele voastre le fac singure. Să
luăm ca exemplu o convorbire telefonică: metadatele ar putea include data și ora apelului, durata acestuia, numărul de la care s-a apelat, numărul apelat și coordonatele acestora. Metadatele unui e-mail ar putea include informații despre ce tip de computer l-a generat, unde și când, cui îi aparținea computerul, cine a trimis e-mailul, cine l-a primit, unde și când a fost trimis și primit și cine, dacă există cineva în afară de destinatar, l-a accesat, unde și când. Metadatele îi pot spune supraveghetorului adresa la care ați dormit aseară și la ce oră v-ați trezit azi-dimineață. Dezvăluie orice loc pe care l-ați vizitat în timpul zilei și cât timp ați petrecut acolo. Arată cu cine ați luat legătura și cine a luat legătura cu voi.
Acest fapt desființează orice afirmație a guvernului că
metadatele nu sunt o fereastră deschisă către esența unei comunicări. Dat fiind volumul amețitor de comunicații digitale din lume, pur și simplu este
imposibil ca fiecare telefon să fie ascultat sau fiecare e-mail să fie citit. Chiar dacă ar fi fezabil, tot nu ar fi util și, oricum, metadatele fac acest lucru inutil cercetând terenul. De aceea este cel mai bine să vă gândiți la metadate nu ca la o noțiune abstractă benignă, ci ca la însăși esența conținutului: este exact linia întâi de informații pe care o solicită cei ce vă supraveghează.
Mai există un aspect: conținutul este definit de obicei drept ceva ce voi produceți în mod conștient. Știți ce spuneți în timpul unei convorbiri telefonice sau ce scrieți într-un e-mail. Dar nu prea aveți controlul metadatelor pe care le produceți, pentru că sunt generate automat. Așa cum sunt colectate, stocate și analizate de o mașină, sunt și generate de o mașină, fără
participarea sau chiar acordul vostru. Dispozitivele voastre comunică permanent pentru voi indiferent că
vreți s-o facă sau nu. Și, spre deosebire de oamenii cu care comunicați din proprie voință, dispozitivele voastre nu păstrează informații private și nu folosesc nume de cod încercând să fie discrete. Pur și simplu transmit celor mai apropiate turnuri de telefonie mobilă
semnale care nu mint niciodată.
O ironie majoră este că legea, care rămânea întotdeauna în urma inovațiilor tehnologice cu cel puțin o generație, oferă mult mai multă protecție pentru conținutul unei comunicări decât pentru metadatele
acesteia – și totuși agențiile de informații sunt mult mai interesate de metadate. Consemnările activității care le acordă și abilitatea „imaginii de ansamblu” de a analiza datele la scară, precum și abilitatea „imaginii reduse”
de a crea hărți, cronologii și rezumate asociative perfecte ale vieții unui individ, din care pot extrapola previziuni legate de comportament. Pe scurt, metadatele îi pot spune supraveghetorului aproape tot ce ar vrea sau ar avea nevoie să știe despre voi, în afară
de ce se întâmplă de fapt în mintea voastră.
După ce am citit acest raport clasificat, am petrecut următoarele săptămâni, chiar luni, într-o transă. Eram trist și deprimat, încercând să neg tot ce gândeam și simțeam – asta era în capul meu către finalul stagiului în Japonia.
Mă simțeam departe de casă, dar monitorizat. Mă
simțeam mai adult decât oricând, dar și blestemat să
știu că noi toți eram tratați ca niște copii, obligați să-și petreacă restul vieții sub controlul parental omniscient.
Mă simțeam ca un mincinos, oferindu-i lui Lindsay pretexte care să-mi explice tristețea. Simțeam că eram un prost, ca un om cu pretinse abilități tehnice serioase care ajutase cumva la construirea unei componente esențiale a acestui sistem fără să-și dea seama de scopul lui. Mă simțeam folosit, ca un angajat al IC care abia acum își dădea seama că în tot acest timp nu-și protejase
țara, ci statul. Mai presus de toate, mă simțeam abuzat
– în calitate de cetățean, bineînțeles, dar mai ales de om.
Faptul că mă aflam în Japonia nu făcea decât să
accentueze senzația de trădare și de abuz.
Să vă explic.
Japoneza pe care reușisem să o învăț la colegiul comunitar și datorită interesului meu fată de anime-uri și de manga mă ajuta să pot vorbi și să mă descurc în conversații simple, dar cititul era ceva diferit. În japoneză, fiecare cuvânt poate fi reprezentat de propriul său caracter unic sau de o combinație de caractere, numite kanji, care se numără cu zecile de mii – mult prea multe să le rețin. Deseori, reușeam doar să decodez anumite kanji dacă erau transcrise fonetic, furigana, menite în general pentru străini și pentru tinerii cititori, și lipsind în general din textele publice precum indicatoarele stradale. Rezultatul era că mergeam pe stradă ca un analfabet funcțional. Mă zăpăceam și ajungem să o iau la dreapta când ar fi trebuit să fac la stânga sau la stânga când trebuia să o iau la dreapta.
Rătăceam pe străzile nepotrivite și comandam greșit din meniuri. Existau momente când o însoțeam pe Lindsay într-o călătorie în care fotografia peisajele și mă opream brusc dându-mi seama, în mijlocul unui sat sau al unei păduri, că nu știam absolut nimic despre împrejurimi.
Și totuși, despre mine se știa totul. Acum înțelegeam
că eram total transparent pentru guvernul meu.
Telefonul, care mă dirija sau mă corecta atunci când o luam greșit, care mă ajuta să traduc indicatoarele din trafic și îmi spunea orarul autobuzelor și al trenurilor, se asigura de asemenea că tot ce făceam eu era clar pentru angajatorii mei. Le spunea șefilor mei unde eram și când, chiar dacă nici nu mă atinsesem de dispozitiv și-l țineam doar în buzunar.
Îmi amintesc că m-am forțat să râd odată de asta când eu și Lindsay ne-am rătăcit într-o drumeție, iar Lindsay
– căreia nu-i spusesem nimic – a zis deodată: „De ce nu trimiți un mesaj la Fort Meade să ne găsească?” A mers cu gluma mai departe, iar eu am încercat să găsesc ceva amuzant, dar n-am reușit. „Bună ziua”, mă imita ea, „ne puteți ajuta cu niște indicații?”
Mai târziu aveam să locuiesc în Hawaii, aproape de Pearl Harbor, unde America a fost atacată și târâtă în ceea ce ar fi putut fi ultimul său război. Aici, în Japonia, eram mai aproape de Hiroshima și de Nagasaki, unde războiul s-a încheiat în mod rușinos. Eu și Lindsay speraserăm mereu să vizităm acele orașe, dar, de fiecare dată când plănuiam să mergem, trebuia până la urmă
să anulăm. Într-una dintre primele mele zile libere, eram pregătiți să plecăm pe insula Honshu, la Hiroshima, dar am fost chemat la serviciu și mi s-a spus să plec în direcția opusă – la Baza Forțelor Aeriene de la
Misawa, în nordul înghețat. În ziua următoarei tentative de plecare, Lindsay s-a îmbolnăvit, apoi m-am îmbolnăvit și eu. În cele din urmă, în noaptea dinaintea plecării programate la Nagasaki, eu și Lindsay am fost treziți de primul mare cutremur, am sărit de pe saltea, am coborât în fugă șapte etaje și am petrecut restul nopții pe stradă, cu vecinii noștri, tremurând în pijamale.
