pe care profesioniștii abia începeau să o numească
contrainformații cibernetice – adică informații cibernetice care caută să îngreuneze și să exploateze tentativele dușmanului de a obține informații cibernetice. Am început să scot tot din rețeaua NSA (și din rețeaua CIA, la care încă aveam acces), încercând să citesc orice raport strict secret pe care l-am găsit despre ce făceau chinezii online. Mai precis, am citit despre așa-zisele
„seturi de intruziune”, care sunt grupuri de date despre tipuri specifice de atacuri, instrumente și ținte. Analiștii IC foloseau aceste seturi de intruziune ca să identifice grupuri de hackeri sau informații militare cibernetice chineze în același fel în care detectivii ar putea identifica un suspect răspunzător de o serie de tâlhării printr-un
set comun de caracteristici sau modus operandi.
Totuși, scopul cercetării acestui material foarte dispersat era să fac mai mult decât să elaborez un simplu raport despre cum ne ataca pe noi China.
Sarcina principală era să ofer un rezumat despre evaluarea de către IC a abilității Chinei de a urmări electronic ofițeri și agenți americani care funcționau în regiune.
Toți știu (sau cred că știu) despre măsurile draconice pe internet ale guvernului chinez, iar unii știu (sau cred că știu) esența dezvăluirilor pe care le-am făcut jurnaliștilor în 2013 despre abilitățile propriului meu guvern. Însă luați aminte! Una este să spui cu nonșalanță, într-un stil distopic științifico-fantastic, că
un guvern poate teoretic să vadă și să audă tot ce fac cetățenii săi. Și cu totul altceva este ca un guvern să
încerce cu adevărat să implementeze un asemenea sistem. Ceea ce un scriitor de SF poate descrie într-o propoziție ar putea necesita munca în echipă a miilor de tehnologi, cu echipamente în valoare de milioane de dolari. Să citești detaliile despre cum supraveghează
China comunicațiile private – să citești o relatare completă și corectă a mecanismelor și a aparaturii necesare pentru colectarea, stocarea și analizarea constantă a miliardelor de comunicări zilnice prin telefon și pe internet a peste un miliard de oameni – era
absolut copleșitor. La început, am fost atât de impresionat de reușita și de îndrăzneala sistemului, încât aproape am uitat să fiu îngrozit de controlul de tip totalitar.
La urma urmei, Guvernul Chinei era un stat explicit antidemocratic, format dintr-un partid unic. Agenții NSA, mai mult decât majoritatea americanilor, pur și simplu luau de bun faptul că acest loc era o văgăună
autoritară. Dacă Partidul Comunist alegea să-și impună
autoritatea prin supravegherea în masă, așa să fie.
Libertățile civile chineze nu erau responsabilitatea mea.
Nu puteam face nimic în privința lor. Lucram, eram chiar convins de asta, pentru băieții buni și asta mă
făcea și pe mine un băiat bun.
Dar existau anumite aspecte din ceea ce citeam care mă tulburau. Mi-am amintit de ceea ce probabil este regula de bază a progresului tehnologic: dacă se poate face ceva, probabil se va face și este posibil să se fi făcut deja. Era pur și simplu imposibil ca America să aibă atât de multe informații despre ce făceau chinezii fără să fi făcut și ea o parte din aceleași lucruri și am avut senzația neplăcută, în timp ce verificam tot acest material despre China, că mă uit în oglindă și că văd imaginea Americii.
Ceea ce China făcea în mod public cu cetățenii săi America putea face – poate chiar făcea – în secret lumii întregi.
Și cu toate că ar trebui să mă urâți pentru asta, trebuie să spun că în acel moment mi-am înăbușit neliniștea. Ba chiar am făcut tot posibilul să o ignor. Diferențele erau încă destul de clare pentru mine. Marele Firewall Chinezesc era represiv și aspru pe plan intern, menit să
țină cetățenii înăuntru și America afară în cel mai înfiorător și demonstrativ mod cu putință, în timp ce sistemele americane erau invizibile și pur defensive.
Așa cum înțelegeam pe atunci supravegherea realizată
de SUA, oameni din toată lumea puteau să pătrundă
prin infrastructura de internet a Americii și să acceseze orice conținut voiau, neblocat și nefiltrat – sau cel puțin doar blocat și filtrat de țările lor de baștină și de firmele americane care nu sunt, desigur, controlate de Guvernul SUA. Doar cei care accesaseră site-uri, de exemplu, despre atacuri jihadiste cu bombă sau despre malware se trezeau urmăriți și verificați.
Înțeles în acest fel, modelul american de supraveghere era absolut în regulă pentru mine. De fapt, era mai mult decât atât – susțineam întru totul supravegherea defensivă și direcționată, un „firewall”
care nu ținea pe nimeni afară, îi ardea doar pe vinovați.
Dar în zilele nedormite după noaptea aceea nedormită, aveam încă în minte o bănuială vagă. Mult după informarea mea despre China, nu m-am putut abține să nu fac săpături.
Când m-am angajat inițial la NSA, în 2009, știam doar puțin mai mult decât restul lumii despre practicile sale.
Din rapoartele jurnaliștilor, eram la curent cu numeroasele inițiative de supraveghere ale agenției autorizate de președintele George W. Bush în urma atacurilor din 11 Septembrie. În special, cunoșteam inițiativa cea mai contestată public, componenta ilegală
de înregistrare a Programului Președintelui de Supraveghere (PSP), care fusese dezvăluită pentru The New York Times în 2005, datorită curajului câtorva whistleblowers din NSA și din Departamentul de Justiție.
Oficial vorbind, PSP era un „ordin executiv”, în esență o serie de instrucțiuni alcătuite de președintele american pe care guvernul trebuie să le considere egale cu legea publică – chiar dacă sunt scrise în secret pe un șervețel. PSP a autorizat NSA să adune toate comunicațiile prin telefon și pe internet din afara Statelor Unite, fără deosebire. Nu conta dacă persoana cu care se comunica se afla în Statele Unite. În plus, PSP
a permis NSA-ului să facă acest lucru fără să obțină un mandat special de la Curtea de Supraveghere a Informațiilor Externe, o instanță federală secretă
înființată în 1978, care să se ocupe de cererile IC de mandate de supraveghere după ce agențiile au fost descoperite spionând pe plan local mișcările pentru
drepturile civile și împotriva Războiului din Vietnam.
În urma protestelor care au însoțit dezvăluirile din Times și contestările aduse de Uniunea Americană a Libertăților Civile în privința constituționalității PSP-ului în instanțele normale, cunoscute.
Administrația Bush a susținut că ar fi lăsat programul să expire în 2007. Însă expirarea s-a dovedit a fi o farsă.
Congresul a petrecut ultimii doi ani din administrația Bush dând legi care au legalizat retroactiv PSP-ul. De asemenea, i-a imunizat juridic retroactiv pe cei care îl autorizaseră, precum și pe furnizorii de telecomunicații și de internet care participaseră la program. Această
lege – Legea pentru Protejarea Americii din 2007 și Amendamentele FISA din 2008 – au folosit un limbaj intenționat ambiguu, care să-i asigure pe cetățenii americani că nu erau vizate explicit comunicațiile lor, deși extindea efectiv competența PSP. Pe lângă faptul că
aduna toate comunicațiile care intrau în țară, NSA avea și aprobarea politicii sale de colectare fără mandat a tuturor comunicațiilor prin telefon și prin internet efectuate spre exteriorul granițelor americane.
Cel puțin, asta a fost imaginea pe care mi-am formato după ce am citit rezumatul guvernului cu privire la situație,
