cu butoni la manșete, evident fabricată în Elveția. Părea stingher și scos din fire că nu-l băga nimeni în seamă, așa că am intrat în vorbă cu el. Aceasta este tehnica obișnuită: să fii curios și să-i lași să vorbească. În cazul acesta, individul a vorbit mult, foarte mult, de parcă eu nici nu eram acolo. Era saudit și adora Geneva. Și a mai vorbit despre frumusețea relativă a francezei și a arabei și despre frumusețea absolută a unei anume elvețience cu care el – da, el – se întâlnea în mod regulat ca să joace laser tag. Apoi, pe un ton ușor conspirativ, mi-a spus că
lucra în domeniul gestionării patrimoniului privat. În doar câteva secunde, am și început să capăt o prezentare în toată regula despre ce anume făcea ca o bancă privată să fie privată și despre provocarea de a investi fără să afectezi piețele, atunci când clienții tăi dețin averi de mărimea fondurilor suverane de investiții.
— Clienții? am întrebat eu.
Atunci mi-a spus:
— Mă ocup mai ales de conturile saudite.
După câteva minute, m-am scuzat spunând că trebuie să mă duc la baie și, pe drumul într-acolo, i-am șoptit ce aflasem CO-ului care se ocupa de țintele financiare.
După un răstimp înadins prea lung, în care mi-am
„aranjat frizura” și i-am trimis un mesaj lui Lindsay din fața oglinzii, m-am întors și l-am găsit pe CO pe scaunul
meu. I-am făcut cu mâna noului meu prieten saudit și m-am așezat lângă tipa cu ochi cenușii, abandonată de CO. În loc să am remușcări, simțeam chiar că merit bucățile de ciocolată Pavés de Genève de la desert. Îmi îndeplinisem misiunea.
A doua zi, CO-ul respectiv, căruia am să-i spun „Cal”, m-a copleșit cu laude și mi-a mulțumit călduros. Acești CO sunt promovați sau săriți la promovări în funcție de eficienta dovedită în recrutarea informatorilor cu acces la chestiuni suficient de substanțiale ca să poată fi raportate la sediul central. Și, având în vedere presupusa implicare a Arabiei Saudite în finanțarea terorismului, Cal se simțea îngrozitor de presat să
descopere cât mai repede o sursă de încredere. Eram convins că, nu peste mult timp, noua noastră cunoștință
de la petrecere va primi un al doilea salariu – de la agenție.
Însă lucrurile nu au mers chiar cum ne așteptaserăm noi. În pofida numeroaselor nopți pierdute împreună cu Cal prin baruri și cluburi de striptease, bancherul saudit tot nu dădea semne că l-ar fi simpatizat – cel puțin, nu într-atât încât să i se poată face propunerea respectivă
iar Cal nu mai avea răbdare.
După o lună de eșecuri, Cal se simțea atât de frustrat, că l-a dus pe bancher prin mai multe baruri și l-a îmbătat zdravăn. Apoi, în loc să-l urce într-un taxi, l-a
îndemnat să conducă beat până acasă. Însă, înainte de a ieși din ultimul bar, Cal deja sunase la poliția din Geneva și le dăduse marca și numărul de înmatriculare al mașinii sauditului care, în mai puțin de cincisprezece minute, a fost arestat pentru conducere sub influența băuturilor alcoolice. Bancherul a avut de plătit o amendă enormă, deoarece în Elveția amenzile nu sunt fixe, ci calculate în funcție de un anumit procent din venit. Și i-a fost suspendat permisul de conducere pe o perioadă de trei luni – luni pe care Cal urma să și le petreacă, așa cum face un prieten adevărat, măcinat de remușcări prefăcute, ducându-i zilnic pe saudit de acasă
la slujbă, „ca să nu se afle la serviciu de pățania lui”.
După ce amenda a fost plătită, provocându-i prietenului probleme cu fluxul de numerar, Cal s-a oferit să-l împrumute. Și astfel bancherul a devenit dependent de el, ceea ce reprezintă visul oricărui CO.
A existat însă un singur impediment: atunci când Cal i-a făcut propunerea, bancherul l-a refuzat. Ba chiar a fost foarte furios, pentru că înțelesese tot planul cu băutura, mașina și poliția și se simțea trădat, știind acum că generozitatea lui Cal nu fusese sinceră. A rupt toate legăturile cu el. Fără prea mult entuziasm, Cal a încercat să remedieze cât de cât situația, numai că era prea târziu. Bancherul îndrăgostit de Elveția își pierduse slujba și se întorcea – sau era obligat să se
întoarcă – în Arabia Saudită. Cal a fost trimis înapoi, în America.
Prea mult fusese lăsat la voia întâmplării, prea puțin fusese obținut. A fost o risipă de timp și de efort, pe care eu însumi o pusesem în mișcare și apoi n-am fost în stare să o opresc. În lumina acestei experiențe, am înțeles mult mai bine de ce SIGINT trebuie să aibă
prioritate față de HUMINT.
În vara lui 2008, orașul a organizat carnavalul anual, Fêtes de Genève, care culmina cu focuri de artificii. Mi-aduc aminte că stăteam pe malul stâng al Lacului Geneva, alături de personalul local al SCS (Special Collection Service – un program comun al CIA și NSA, care are ca principală misiune instalarea și operarea echipamentelor speciale de supraveghere care permit ambasadelor americane să intercepteze semnale străine). Tipii ăștia aveau biroul la capătul coridorului unde se afla cămăruța mea securizată din clădirea ambasadei, numai că erau mai în vârstă decât mine, iar treaba pe care o făceau era nu numai mult deasupra nivelului meu de salarizare, dar și mult peste competențele mele – aveau acces la dispozitive ale NSA despre care eu nici măcar nu știam că există. Dar erau prietenoși: eu îi admiram și îi respectam, ei aveau grijă
de mine.
Când au început focurile de artificii, eu tocmai le
povesteam despre cazul cu bancherul, lamentându-mă
despre cât de dezastruos de dovedise. Și unul dintre ei s-a întors atunci spre mine și mi-a zis:
— Ed, data viitoare când mai faci cunoștință cu cineva, nu te mai deranja să-l dai pe mâna unui CO –
dă-ne nouă adresa lui de e-mail și ne ocupăm noi.
Îmi amintesc că am aprobat posomorât din cap, dar fără să înțeleg atunci toate implicațiile acestor cuvinte.
Tot restul anului am evitat sindrofiile și mi-am petrecut timpul liber cu Lindsay, prin cafenelele și parcurile de pe Saint-Jean Falaises și în câteva vacanțe scurte în Italia, Franța și Spania. Totuși, parcă nimic nu-mi ridica moralul – și nu era vorba doar despre dezastrul cu bancherul. Dacă mă gândesc mai bine, poate că era vorba despre finanțe în general. Geneva este un oraș extrem de costisitor, care își etalează cu multă fală luxul, însă, spre finele lui 2008, eleganța lui parcă se transformase în extravaganță, din cauza influxului masiv de oameni superbogați – majoritatea din țările din Golf, mulți din Arabia Saudită – care se bucurau de profitul obținut de pe urma prețurilor exorbitante ale petrolului la apogeul crizei financiare globale. Acești tipi din familii regale închiriau etaje întregi în hoteluri de cinci stele și cumpărau cu un singur gest tot inventarul magazinelor de lux. Dădeau banchete opulente, la restaurante cotate cu mai multe
stele Michelin și își conduceau cu viteză pe străduțele pietruite automobilele Lamborghini placate cu crom.
Risipa ostentativă este o trăsătură a Genevei, dar excesele de acum erau extrem de enervante – mai ales pentru că se petreceau în timpul celui mai mare dezastru economic de la Marea Criză (după cum ne tot spunea media americană) și de la Tratatul de la Versailles și perioada interbelică (după cum ne tot spunea media europeană).
Nu că Lindsay și cu mine am fi avut de suferit din cauza asta: în fond, Unchiul Sam ne plătea chiria. Însă, ori de câte ori vorbeam la telefon cu cei de acasă, situația de acolo părea tot mai sumbră. Ambele noastre familii cunoșteau oameni care munciseră o viață întreagă, unii dintre ei chiar pentru guvernul american, dar s-au pomenit cu casele luate de bănci după ce câte o boală
neașteptată i-a împiedicat să plătească câteva rate ale ipotecii.
Viața în Geneva părea a se desfășura într-o realitate alternativă, opusă chiar. În vreme ce tot restul lumii sărăcea, Geneva înflorea; și, chiar dacă nu se mai lansau în genul de tranzacții riscante care duseseră la apariția crizei, băncile elvețiene ascundeau bucuroase banii acelora care au profitat de pe urma nefericirii generale și nu au fost niciodată trași la răspundere. Criza din 2008, care a pus o mare parte din bazele crizelor
generate de populism care, peste doar un deceniu, aveau să se răspândească în Europa și în America, m-a ajutat să înțeleg că un eveniment devastator pentru mulțimile de oameni obișnuiți poate fi – și cel mai adesea este – profitabil pentru elite. Concluzia aceasta îmi va fi confirmată mereu de guvernul american în alte contexte, în anii care vor urma.
16.
Tokyo
Internetul este în esență american, dar a fost nevoie să
