Nu pot spune că mi-a explicat cineva în detaliu motivele pentru care agenției îi plăcea să folosească
astfel de firme de joburi ca paravan; probabil erau
singurele care ar fi căutat un expert în inginerie nucleară
din Pakistan într-o zi și un general polonez în rezervă în ziua următoare, fără să mire pe nimeni.
Însă pot spune că întregul proces era ineficient, oneros și costisitor. Doar pentru crearea uneia dintre aceste acoperiri, agenția trebuia să inventeze obiectul de activitate și numele companiei, să obțină o adresă fizică
și credibilă undeva în America, să înregistreze un URL
verosimil, să construiască un site la fel de credibil și apoi să închirieze servere pe numele respectivei companii. În continuare, agenția trebuia să creeze o conexiune criptată de la serverele acelea, prin care să se poată
comunica în rețeaua CIA fără să-și dea seama cineva de asta. Și iată necazul: după toate eforturile și după toți banii cheltuiri doar ca să putem căuta un nume pe Google sub protecția anonimatului, serverul ăla proxy era compromis – adică întreaga conexiune cu CIA era dezvăluită inamicilor noștri – imediat ce un oarecare analist se gândea să facă o pauză și să intre pe contul personal de Facebook de pe același computer. Pentru că
puțini dintre cei de la sediul central lucrau sub acoperire, pe Facebook se putea citi „Lucrez la CIA” sau
– la fel de clar – „Lucrez la Departamentul de Stat, dar la sediul din Melean”
Hai, puteți să râdeți! Dar așa se întâmpla mai mereu pe vremea aia.
În perioada petrecută la Geneva, ori de câte ori mă
întreba vreun CO dacă exista o metodă mai sigură, mai rapidă și, în general, mai eficientă pentru a face asta, îi vorbeam despre Tor.
Proiectul Tor era o creație a statului care își supraveghează toți cetățenii și care a ajuns să fie unul dintre cele mai eficiente scuturi împotriva lui. Tor este un software gratuit, cu sursă deschisă, care, atunci când este folosit cu grijă, permite utilizatorilor să navigheze online într-un anonimat aproape perfect. Protocoalele lui au fost dezvoltate de Laboratorul de Cercetări al Marinei SUA pe la jumătatea anilor 1990 și a fost făcut public în 2003 – adresându-se populației civile din întreaga lume, populație civilă de care depinde funcționalitatea lui. Pentru că Tor operează pe baza unui model de cooperare între membrii comunității, bizuindu-se pe voluntarii pasionați de informatică de pe tot globul care și-au instalat servere Tor în subsolurile, podurile, garajele caselor lor. Prin algoritmul lui de rutare din aproape în aproape, Tor protejează originea traficului inițiat la fel ca sistemul CIA, cu diferența că Tor o face mai bine sau, cel puțin, mai eficient. Eu eram deja convins, însă era o cu totul altă problemă să încerc să-i conving pe țâfnoșii ăia de CO.
Datorită protocolului Tor, traficul tău este distribuit
pe traiectorii generate aleatoriu, de la un server Tor la altul, în scopul înlocuirii identității tale ca sursă a comunicării cu aceea din ultimul server Tor al acestui lanț în perpetuă schimbare. Practic, niciunul dintre serverele Tor – numite layers („straturi”) – nu cunoaște identitatea și nici vreo informație prin care ar putea fi stabilită identitatea originii traficului. Adevărata lovitură de geniu este că serverul Tor care cunoaște această origine – primul server din lanț – nu știe încotro se îndreaptă traficul. Mai simplu: primul server Tor, care te conectează la rețeaua Tor și care se cheamă
gateway („poartă de acces”), știe că tu ai trimis o cerere, dar, pentru că îi este interzis să o citească, nu are nici cea mai vagă idee dacă vrei să cauți site-uri cu animăluțe de casă sau informații despre cine știe ce protest social. Iar ultimul server Tor, prin care trece cererea ta și care se cheamă exit („ieșire”), știe exact ce i se cere, dar nu are nici cea mai vagă idee cine i-o cere.
Această metodă de stratificare ca foile de ceapă se cheamă onion routing, de unde și numele lui Tor: The Onion Router. Glumă – strict secretă, cum altfel – zicea că spionilor care încearcă să intre în rețeaua Tor le dau lacrimile. De unde și ironia proiectului: o tehnologie creată de armata americană, prin care informațiile
„cibernetizate” sunt deopotrivă mai greu și mai ușor de aflat, prin recurgerea la know-how-ul hackerilor care să
protejeze anonimatul agenților IC, însă doar cu prețul garantării aceluiași anonimat și inamicilor și utilizatorilor obișnuiți de pe tot globul. În sensul acesta, Tor era mai neutru decât Elveția. Însă mie personal Tor mi-a schimbat viața, oferindu-mi șansa de a mă întoarce la internetul copilăriei mele și dându-mi posibilitatea să
mă simt cât de cât nesupravegheat.
Nimic din ce spun eu aici despre ce a făcut CIA pe internet cu informațiile cibernetizate sau cu SIGINT nu implică faptul că agenția nu a avut realizări însemnate în domeniul HUMINT – fix în același mod ca întotdeauna sau, cel puțin, de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, când a apărut Comunitatea de Informații a epocii moderne. Am fost și eu implicat, deși cea mai importantă operațiune la care am luat parte a fost un eșec. Pentru prima și singura dată în toată
cariera mea din IC, am făcut cunoștință chiar acolo, la Geneva, cu o țintă în carne și oase – atunci a fost prima și singura dată când m-am uitat drept în ochii unui om adevărat, în loc să-i studiez viața de la depărtare.
Trebuie să mărturisesc că experiența mi s-a părut înfiorător de tristă și m-a afectat profund.
Mult mai ușor, din punct de vedere psihologic, era să
stai departe și să discuți despre cum să intri în calculatoarele de la Națiunile Unite. Implicarea directă,
dură și care te seca emoțional nu prea există în sferele tehnice ale culegerii de informații și aproape deloc în IT.
Acolo se întâmplă un fel de depersonalizare a experienței, alimentată de distanța la care se află
ecranul. Atunci când privim viața printr-o fereastră, putem, la un moment dat, să ne distanțăm de acțiunile noastre și, prin urmare, să nu fim obligați să le suportăm consecințele.
Am cunoscut persoana respectivă la un eveniment organizat de ambasadă. Ambasada dădea multe petreceri, iar agenții participau mereu la ele, atrași fie de oportunitățile de a depista și de a evalua potențiali candidați pentru recrutare, fie de băuturile gratuite și de saloanele unde puteau să fumeze țigări de foi.
Uneori mă luau și pe mine. Presupun că îi bătusem suficient la cap cu specializarea mea, așa că acum profitau de faptul că mă puteau bate la cap cu a lor, lărgindu-mi orizontul, ca să-i ajut să joace „descoperă
tâmpitul” într-un mediu unde erau întotdeauna mai mulți oameni decât puteau ei să le facă față. Fiind tocilar din fire, îi puteam determina pe tinerii cercetători de le CERN ( Conseil Européen pour la Recherche Nucléaire: Consiliul European pentru Cercetări Nucleare) să
vorbească cu entuziasm real despre munca lor – așa cum nu puteau s-o facă nici măcar cu oameni cu aceeași pregătire de bază ca ei – de pildă, cei cu masterate în
administrarea afacerilor sau cei cu specializare în științele politice.
Pentru că eram IT-ist, mi-a fost incredibil de ușor să
nu mă deconspir. În clipa în care un oarecare tip cosmopolit, în costum făcut la comandă, m-a întrebat cu ce mă ocup, eu am rostit cuvintele magice „Lucrez în IT” (ori, în franceza mea deja mult mai bună, je travaille dans l’informatique). Toți și-au pierdut brusc orice urmă
de interes față de persoana mea. Însă asta nu a pus punct conversației. Dacă ești un tip nou și intri într-o discuție care nu are nicio legătură cu domeniul tău de activitate, nu se miră nimeni că pui o mulțime de întrebări. Iar experiența mi-a demonstrat că majoritatea oamenilor profită de ocazia de a vorbi despre ceea ce știu foarte bine.
Petrecerea la care mă refer a avut loc într-o seară de vară, pe terasa unei cafenele de lux situate pe una dintre străduțele de lângă lacul Geneva. Unii dintre CO nu ezitau să mă lase baltă, dacă așa ar fi ajuns pe lângă vreo femeie care să se conformeze standardelor lor extrem de ridicate: să fie foarte frumoasă și cam de douăzeci și puțin de ani. Însă nu aveam de gând să mă plâng.
Pentru mine, descoperirea țintelor era un hobby. Unde mai pui că aveam parte și de o cină gratuită.
Mi-am luat farfuria și m-am așezat la o masă lângă un bărbat din Orientul Mijlociu, care purta o cămașă roz,
