Confort Inn era dovada clară a faptului că centrul de 19 Probabil un birou din cadrul Departamentului de Resurse Umane (n. tr.).
pregătire încerca să facă economii. Și nu știu dacă o să
mă credeți, dar unii dintre colegii mei ajunseseră să
creadă că tocmai conducerea încălca mai multe prevederi din dreptul muncii. Fiind o persoană solitară
și obsedată de muncă, pe mine nu m-a deranjat asta la început – de fapt, n-a deranjat pe nimeni de aceeași vârstă cu mine. Pentru noi, tocmai acesta era genul de exploatare de care avuseserăm parte până atunci și pe care ajunseserăm s-o considerăm firească. Însă orele suplimentare neplătite, refuzarea permisiilor și neacordarea de beneficii familiilor contau extrem de mult pentru colegii mai vârstnici. Colonelul avea pensii alimentare de plătit, iar Spo avea familie, deci fiecare dolar conta, fiecare minut avea importanță.
Aceste nemulțumiri au atins punctul culminant atunci când s-a prăbușit scara veche și șubredă de la Confort Inn. Din fericire, nu a fost nimeni rănit, dar cu toții am tras o sperietură zdravănă, iar colegii mei au început să se plângă spunând că, dacă acea clădire ar fi fost finanțată de oricare altă entitate în afară de CIA, ar fi fost de mulți ani amendată și închisă pentru încălcarea normelor de prevenire a incendiilor. Apoi protestele s-au extins și, nu peste multă vreme, a fost cât pe ce să se înființeze un sindicat în școala aceea care forma – hai să
le zicem pe nume – sabotori. Ca răspuns, conducerea s-a menținut ferm pe poziții și a decis să aștepte până ne
va trece nebunia, deoarece toți participanții la acel simulacru de revoltă trebuiau ori să absolve cursurile, ori să fie trimiși acasă.
M-au abordat câțiva dintre colegi. Știau că profesorii mă plac, deoarece competențele mele mă făceau cel mai bun din clasă. Și mai știau că, de vreme ce lucrasem la sediul central, aveam ceva cunoștințe despre cum funcționează birocrația. Plus că scriam destul de coerent
– cel puțin, după standardele IT-iștilor. Și mi-au zis că
vor să fiu un fel de reprezentant al clasei sau un fel de martir care le prezintă plângerile în fața conducerii.
Mi-aș dori să spun că doar simțul meu exacerbat al dreptății m-a determinat să le accept propunerea. Însă, cu toate că și asta a avut o oarecare contribuție în decizia pe care am luat-o, nu am cum să neg că, din punctul de vedere al unui tânăr care dintr-odată excela în aproape tot ce încerca să facă, faptul de a cere socoteală
conducerii incorecte a scolii era ceva extrem de amuzant. Nici măcar o oră nu a trecut și m-am și apucat să îmi pregătesc tactica, pe baza documentelor interne.
Și, până la sfârșitul zilei, e-mailul a fost trimis.
În dimineața următoare, directorul m-a chemat la el în birou. A recunoscut că școala o luase razna, dar a zis că nu avea puterea să rezolve problemele apărute.
— Nu mai aveți decât douăsprezece săptămâni de stat aici, așa că fă-mi un serviciu și spune-le colegilor tăi
să mai strângă puțin din dinți. Vor sosi curând repartițiile și atunci veți avea alte lucruri la care să vă
gândiți. Tot ce vă veți mai aminti din perioada petrecută
aici va fi numele celui care a primit cel mai bun calificativ.
Cuvintele lui au semănat cumva cu o amenințare, dar și cu o încercare de mituire. Oricare i-ar fi fost intenția, m-a deranjat destul de tare. Am ieșit din biroul lui înțelegând că s-a terminat cu distracția și a venit vremea dreptății.
M-am întors la colegii mei care se așteptaseră la înfrângere. Mi-aduc aminte că Spo m-a văzut că sunt încruntat și mi-a zis:
— N-ai de ce să te simți prost. Măcar ai încercat.
El lucrase în sistem mai mult decât oricare dintre noi, așa că știa că era absurd să îți imaginezi că direcția o să
repare ceva ce ea însăși stricase. În comparație cu el, eu eram doar un naiv în ale birocrației și mă deranja ușurința cu care Spo și ceilalți o acceptau. Nu puteam să
sufăr ideea că doar simpla reprezentare a procesului ajungea să înlăture orice pretenție legitimă la un oarecare rezultat. Problema nu era că acelor colegi ai mei nu le păsa suficient ca să lupte, ci că nu își permiteau să o facă: sistemul era în așa fel conceput, încât costul acutizării unei situații era mai mare decât profitul scontat al soluționării ei. Însă, la 24 de ani, eu
nu mă gândeam nici la costuri și nici la profit. Nu mă
gândeam decât la sistem, de el îmi păsa. Așa că încă nu terminasem.
Am rescris și am retrimis e-mailul, dar nu directorului școlii, ci șefului său, directorul Serviciului de Agenți de Teren (Field Service Group). Deși era situat mult deasupra directorului școlii, acest D/FSG avea cam aceeași vechime în muncă și aceeași funcție cu câțiva dintre șefii cu care avusesem eu de-a face la sediul central. Apoi am trimis e-mailul și șefului său – aflat și mai sus pe scara ierarhică.
După câteva zile, în timpul unui curs despre ceva legat de avantajele criptării, ne-am pomenit în clasă cu o secretară, care ne-a anunțat că vechiul regim a căzut.
Și că nu se vor mai face ore suplimentare neplătite. Și că, peste două săptămâni, ne vom muta cu toții într-un hotel mult mai bun. Îmi amintesc și acum că se sufoca de mândrie când ne-a zis:
— La un Hampton Inn!
Doar o zi am apucat să-mi savurez victoria, că am fost deranjați din nou și tot în timpul unui curs. Acum în pragul ușii se afla directorul, care îmi făcea semne să
merg în biroul lui. Spo a sărit imediat de pe scaun, m-a luat în brațe, s-a făcut că își șterge o lacrimă și mi-a declarat că nu o să mă uite niciodată. Directorul și-a dat ochii peste cap.
În birou mă aștepta directorul Agenților de Teren –
șeful directorului și șeful tuturor care aleseseră să
devină TISO. Iar eu tocmai șefului său îi trimisesem ultimul e-mail. Părea extrem de prietenos, nu spumega de nervi ca directorul. Or, exact chestia asta m-a demoralizat.
Am încercat să afișez o expresie calmă, dar mă luase cu transpirații reci. Directorul școlii a început discuția reiterând faptul că problemele pe care i le adusesem la cunoștință erau pe cale de rezolvare. Superiorul lui l-a întrerupt:
— Dar nu ne-am întâlnit ca să vorbim despre asta. Ne-am întâlnit ca să discutăm despre insubordonare și ierarhie.
Nici dacă m-ar fi pălmuit nu m-ar fi șocat atât de tare.
Mai să cad de pe scaun.
