paravanului
oferit
de
Departamentul de Stat pentru conducerea și legitimarea activității de spionaj.
TISO lucrează sub acoperire diplomatică, beneficiind de legitimații care îi ascund printre toți angajații ambasadei, de obicei având funcția oficială de „atașați”.
În ambasadele cele mai mari, probabil că erau vreo cinci, în cele mari, poate doar trei, dar majoritatea nu aveau decât unul singur. Li se spune singletons („copii unici la părinți”) și îmi amintesc că am auzit că, dintre toți angajații CIA, cei care ocupă un asemenea post sunt cei care divorțează cel mai des. Să fii singleton înseamnă
să fii un IT-ist solitar, departe de casă, într-o lume unde mereu se strică câte ceva.
La început, în grupa mea de la Warrenton, am fost opt persoane și doar una singură a abandonat înainte de absolvire – chestie destul de puțin obișnuită, din câte am aflat atunci. Iar această echipă pestriță era și ea destul de puțin obișnuită, deși destul de reprezentativă
pentru tipul de rebeli care își aleg de bunăvoie un
parcurs profesional care nu le garantează nimic altceva decât că își vor petrece mare parte din viață lucrând sub acoperire într-o țară străină. As zice că eu, la 24 de ani, eram pe undeva pe la mijloc, cu toate că experiența mea anterioară, când mă ocupasem de sistemele de la sediu, mă familiarizase cu operațiunile agenției. Cei mai mulți dintre colegii mei erau doar niște puști pricepuți în ale informaticii, veniți direct de pe băncile facultății sau de pe stradă, care își trimiseseră cererile online.
În semn de respect față de aspirațiile paramilitare ale filialelor CIA de peste hotare, ne-am dat porecle unii altora – pe baza excentricităților fiecăruia – pe care le foloseam mai des decât numele reale. Taco Bell era un tip din suburbii: masiv, simpatic și cam insignifiant. La 20 de ani, singura slujbă avută până atunci fusese cea de șef de tură de noapte la unul dintre restaurantele cu numele respectiv din Pennsylvania. Rainman se apropia de 30 de ani, pe care și-i petrecuse între diferite stadii de autism – de la detașarea catatonică și până la tremurat de furie. Purta cu mândrie porecla pe care i-o dăduserăm și despre care susținea că era un titlu de onoare printre amerindieni. Flute (Flaut) și-a căpătat numele pentru că perioada petrecută în marină ni se părea mult mai puțin interesantă decât faptul că se specializase la nai la conservator. Spo era un tip mai în vârstă, de vreo 35 de ani. Îi ziceam așa pentru că fusese
SPO – Special Police Officer – la sediul CIA, unde se plictisise de moarte păzind poarta din Melean și voia să
ajungă să lucreze în străinătate, chiar dacă asta însemna să-și înghesuie întreaga familie într-o singură cameră de motel amărât (situație care a durat până în momentul în care conducerea a descoperit într-un sertar șarpele pe care îl creșteau ca animal de casă copiii lui). Cel mai bătrân dintre noi era Colonelul, un fost sergent de comunicații din Forțele Speciale, care, după atât de multe ture prin groapa cu nisip, voia să încerce și altceva. Îi ziceam Colonelul, cu toate că nu era decât un simplu recrut, datorită asemănării cu tipul de pe firma de la KFC, fast-food al cărui pui prăjit îl preferam cu toții în locul meniului de la cantina Warrenton.
Porecla mea – presupun că trebuie să vorbesc și despre asta – era Contele. Dar nu din cauza atitudinii mele aristocratice ori a faptului că mă îmbrăcam ca un filfizon, ci pentru că, aidoma vampirului marionetă din serialul Sesame Street, obișnuiam să-mi semnalez intenția de a întrerupe cursul ridicând un deget arătător, de parcă aș fi vrut să zic: „Unu, doi, trei, ha-ha-ha, ai uitat trei lucruri!”
Aceștia erau oamenii alături de care făceam 20 de cursuri diferite, fiecare cu caracterul lui specific, dar majoritatea având de-a face cu metodele prin care poți folosi tehnologia pe care o ai la dispoziție în orice mediu
ca să o pui în slujba Guvernului Statelor Unite – fie dintr-o ambasadă, fie itinerant.
Într-unul dintre exerciții trebuia să urci pe acoperișul unei clădiri trusa de urgență, adică o valiză de vreo 40
de kilograme, ticsită cu echipament de comunicații mai bătrân decât mine.
Neavând la dispoziție decât o busolă și o foaie laminată cu coordonatele, trebuia să găsesc pe tot cerul ăla înstelat unul dintre sateliții nedetectabili ai CIA, care urma să mă conecteze la nava-mamă a agenției, Centrul de Comunicații pentru Situații de Criză (Crisis Communications Center) din McLean – cu indicativul
„Central” după care să folosesc trusa aia de pe vremea Războiului Rece ca să configurez un canal criptat de transmisie radio. Exercițiul avea menirea să-ți amintească motivul pentru care agentul commo este mereu primul care intră într-o țară străină și ultimul care pleacă de acolo: șeful respectivului birou CIA poate să fure cel mai mare secret din lume, dar secretul ăla e zero barat până când îl aduce cineva acasă.
În noaptea respectivă am stat în bază până după ce s-a înnoptat, apoi am urcat cu mașina până pe culmea Dealului și am parcat lângă hambarul în care se afla sala unde studiam noțiunile specifice domeniului electric, menite să-i împiedice pe adversari să ne monitorizeze activitățile. Metodele pe care le învățam semănau
uneori cu tehnicile voodoo – de pildă, capacitatea de a reproduce ce era afișat pe orice monitor de computer doar prin utilizarea emisiilor electromagnetice extrem de mici, produse de trecerea curentului alternativ prin componentele interne, emisii ce pot fi captate cu ajutorul unei antene speciale, printr-o metodă numită
„Van Eck Phreaking” (interceptare Van Eck). Dacă vi se pare greu de înțeles, să știți că la fel ni s-a părut și nouă.
Însuși instructorul nostru ne-a mărturisit că nici el nu a înțeles chiar toate detaliile și că nu ne poate face vreo demonstrație, însă știa că amenințarea era reală: CIA le făcea chestia asta altora, ceea ce însemna că și alții ne-o puteau face nouă.
M-am cocoțat pe acoperișul mașinii, aceeași veche Honda Civic albă, și, în vreme ce mă uitam în zare, până
la hotarele statului Virginia (așa mi se părea), am sunat-o pe Lindsay pentru prima oară după câteva săptămâni, poate chiar o lună. Și am tot vorbit până mi-a murit bateria de la telefon și s-a făcut atât de frig, că îmi vedeam aburii respirației. Îmi doream din tot sufletul să
împărtășesc acea priveliște cu ea – câmpurile întunecate, dealurile vălurite, licărul stelelor –, însă tot ce puteam face era să i-o descriu. Deja încălcăm regulile vorbind la telefon; aș fi încălcat legea dacă făceam o poză.
Una dintre principalele materii de studiu de la
Warrenton se referea la depanarea terminalelor și a cablurilor – adică a componentelor de bază (și primitive, din multe puncte de vedere) pe care le are infrastructura de comunicații a oricărui birou CIA. În acest context, un
„terminal” este doar un computer folosit la trimiterea și la primirea de mesaje într-o unică rețea sigură. În special analiștii CIA folosesc termenul cables atunci când se referă la mesaje 18, însă IT-iștii știu că aceste cables sunt mult mai concrete: sunt fire electrice sau sârme care, în ultima jumătate de secol, au legat între ele terminalele agenției – mai precis vechile Post Communications Terminals – din toată lumea, traversând prin subteran granițele statelor și oceanele.
Era ultimul an când un TISO trebuia să învețe toate lucrurile astea: hardware-ul terminalului, numeroasele pachete software care funcționau pe el și, evident, cablurile. Unora dintre colegii mei li se părea o prostie să te apuci să înveți cum e cu izolarea și cu învelirea cablurilor în ceea ce se presupunea a fi epoca wireless.
Însă, dacă se întâmpla ca vreunul dintre ei să-și exprime cu voce tare îndoielile referitoare la relevanța tehnologiei depășite care ni se preda, profesorii noștri ne aminteau că acela era primul an din istoria Dealului când TISO nu erau obligați să învețe Codul Morse.
18 În lb. engl., cable înseamnă „cablu”, dar și „telegramă” (n. tr.).
Nu mai aveam mult până la absolvire, așa că ni s-a cerut să completăm niște formulare cunoscute drept
„listele cu posturile visate”. Ni s-a dat câte o listă cu birourile CIA din întreaga lume care aveau nevoie de personal și ni s-a spus să le notăm în ordinea preferințelor noastre. Aceste formulare ajungeau apoi la Requirements Division19, unde erau rupte și aruncate la gunoi – cel puțin așa se zvonea.
Primul post de pe lista mea era SRD – Special Requirements Division. Acest post nu se afla la vreo ambasadă, ci chiar aici, în Virginia, de unde aș fi fost trimis periodic prin toate zonele mai dificile, unde agenția considera că ar fi fost prea periculos să-și instaleze misiuni permanente – adică la bazele de operațiuni mici și izolate din Afganistan, Irak și regiunile de graniță ale Pakistanului, de exemplu.
Alegând SRD, optam pentru provocare și diversitate, arătând că nu vreau să fiu imobilizat într-un singur oraș
pe toată durata unui stagiu de trei ani. Instructorii mei erau destul de încrezători că cei de la SRD vor profita de șansa de a mă lua la ei, iar eu aveam destul de multă
încredere în abilitățile mele nou formate. Numai că
lucrurile nu au mers chiar așa cum ne așteptam noi.
