16 Consent to Monitoring Agreement (n. tr.).
pentru că, pentru cei care lucrează în IC, faptul de a fi monitorizat de șef face parte din fișa postului.
În orice caz nu e ca și cum ai găsi pe internetul public o mulțime de chestii mai interesante decât ce are deja agenția. Sunt puțini aceia care își dau seama de asta, însă vă spun eu că CIA are propriul internet și propriul web. Ba are și un fel de Facebook al ei, care le permite agenților să socializeze. Are propriul tip de Wikipedia, care oferă agenților informații despre echipe, proiecte și misiuni. Și are o variantă proprie de Google – de fapt, asigurată chiar de Google –, pe care agenții pot căuta ce vor în această rețea secretă, dar din ce în ce mai extinsă.
Fiecare componentă a CIA are propriul website în această rețea, pe care dezbate ce face și postează
prezentări și procese-verbale ale ședințelor. Acestea sunt cursurile pe care le-am făcut eu ore în șir, noapte de noapte.
După spusele lui Frank, primele chestii pe care le caută oricine pe rețelele interne ale CIA sunt extratereștrii și 11 Septembrie și, din cauza asta (după
cum spune tot Frank), n-ai să obții niciodată niște rezultate care să te satisfacă. Le-am căutat și eu. Google-ul răstălmăcit de CIA nu mi-a oferit niciun rezultat interesant, dar poate adevărul se afla totuși acolo, într-o altă unitate de rețea. Declar aici ca să se știe că, din câte mi-am dat eu seama, extratereștrii nu au contactat
niciodată vreun pământean sau, cel puțin, n-au contactat niciodată vreun agent CIA. Însă al-Qaida a întreținut relații neobișnuit de strânse cu aliații noștri saudiți, lucru pe care administrația Bush a făcut eforturi suspect de mari ca să-l ascundă atunci când am intrat în război cu celelalte două țări.
Iată ce nu înțelegea prea bine CIA în acea perioadă de haos intern și nu înțelegea niciun angajator important de dincolo de Silicon Valley: IT-istul știe absolut tot sau, mai bine zis, poate să afle absolut tot. Iar cu cât mai sus în ierarhie se află angajatul respectiv și cu cât are mai multe drepturi de intrare pe niveluri superioare ale sistemului, cu atât are mai mult acces la fiecare byte din existența digitală a angajatorului său. Firește, nu sunt toți chiar atât de curioși cum eram eu la vremea respectivă. Incursiunile mele prin sistemele CIA erau extensii normale ale dorinței mele din copilărie de a afla cum funcționează totul din jurul meu, cum se îmbină
într-un întreg toate părțile componente ale unui mecanism. Și, pentru că mă bucuram de titlul și privilegiile care revin unui administrator de sistem, împreună cu cel mai înalt nivel al autorizației de acces la informații, am putut să găsesc răspunsuri la toate întrebările pe care le aveam. M-am mai gândit apoi la alte întrebări și am găsit răspunsuri și la ele. În caz că vă
întrebați: da, omul chiar a pășit pe Lună. Da, schimbarea
climatică este reală. Iar dârele alea de pe cer, numite
„urme chimice”, sunt baliverne.
Pe cele mai noi site-uri interne ale CIA, am citit corespondențe
ultrasecrete
despre
negocierile
comerciale internaționale și despre lovituri de stat chiar în timpul desfășurării lor. Aceste prezentări pe care le făcea agenția semănau adesea foarte mult cu acelea care aveau să fie difuzate de posturile de televiziune (CNN
sau Fox) câteva zile mai târziu. Diferențele esențiale constau doar în sursele de informații și în multitudinea detaliilor. În timp ce știrile din presă despre tulburările politice și sociale din străinătate erau atribuite de obicei unui „înalt funcționar care a acceptat să vorbească doar sub protecția anonimatului”, varianta CIA avea surse explicite – de exemplu „ZBSMACKTALK/1, un funcționar din Ministerul de Interne, cu îndatoriri de serviciu specifice și care s-a dovedit de încredere în trecut, pretinde că a aflat chiar de la sursă”. Iar numele adevărat și biografia completă a lui ZBSMACKTALK/1
se află într-un fișier de care te despart doar câteva clicuri.
Câteodată se întâmpla ca o știre internă să nu apară
deloc în media, iar entuziasmul care mă cuprindea la gândul că citeam ceva extrem de important mă făcea să
înțeleg și mai bine valoarea muncii noastre și să-mi dau seama cât de multe ratam pentru că eram obligat să stau
la punctul ăla de lucru. Poate vi se pare o naivitate din partea mea, dar am fost extrem de surprins când am înțeles caracterul internațional al CIA – și nu mă refer doar la operațiunile ei, ci la forța de muncă. Pe coridoarele ei se vorbeau incredibil de multe limbi străine. Și, fără să vreau, mă simțeam ca un provincial amărât. Era extrem de palpitant să lucrez la sediul central al CIA, însă locul acela se afla doar la câteva ore distanță de casa copilăriei mele – adică peisajul era același. Nu împlinisem încă 25 de ani și, cu excepția perioadei scurte când am locuit în Carolina, a excursiilor făcute în copilărie ca să-mi vizitez bunicul la una dintre bazele Pazei de Coastă pe care le comanda și a celor câtorva săptămâni de armată de la Fort Benning, nu plecasem niciodată din Beltway.
În timp ce citeam despre evenimentele din Ouagadougou, Kinshasa și alte orașe exotice pe care nu aș fi fost niciodată în stare să le găsesc pe o hartă
necomputerizată, mi-am dat seama că, atât cât încă
eram tânăr, trebuia să-mi servesc țara făcând ceva cu adevărat important în afara granițelor ei. Pentru că
alternativa – așa cum o vedeam eu la vremea respectivă
– era să devin un fel de Frank, dar ceva mai realizat: adică să stau la birouri din ce în ce mai mari, să câștig din ce în ce mai mulți bani, până când aveam să cad și eu în desuetudine și să fiu ținut aici doar ca să manevrez
cine știe ce mașinărie pe care viitorii angajați nu au mai văzut-o niciodată.
Și atunci am făcut un lucru de neconceput. Am pornit demersurile necesare ca să intru în slujba statului, să
ajung și eu un govvy.
Cred că unii dintre șefii mei au fost cam nedumeriți de această decizie, dar s-au simțit și foarte măguliți, deoarece traseul tipic este, de obicei, invers: abia la încetarea mandatului, funcționarul public intră la privat ca să facă mai mulți bani. Niciun IT-ist angajat prin contract la o firmă particulară nu își dorește o leafă mai mică. Însă, din punctul meu de vedere, statutul de govvy era perfect logic: urma să fiu plătit ca să călătoresc.
Am avut noroc și s-a eliberat un post. După nouă luni în funcția de administrator de sistem, am făcut cerere pentru un post de IT-ist începător undeva în străinătate, iar cererea mi-a fost aprobată pe loc.
Ultima mea zi la sediul central al CIA a fost o simplă
formalitate. Toate actele erau deja întocmite și îmi schimbasem ecusonul verde cu unul albastru. Tot ce mai aveam de făcut era să suport o altă sesiune de îndoctrinare, ținută într-o elegantă sală de conferințe de lângă Dunkin Donuts. Acolo am participat la un ritual de care nu au niciodată parte cei care se angajează la privat. Am ridicat mâna și am depus un jurământ de credință, dar nu față de guvern și nici față de instituția
care mă angaja, ci față de Constituția Statelor Unite.
Atunci am jurat solemn să sprijin și să apăr Constituția Statelor Unite împotriva tuturor inamicilor ei, din afara sau din interiorul granițelor.
A doua zi am plecat cu buna și draga mea Honda Civic până în Virginia. Ca să ajung la postul visat, trebuia să mă întorc la școală – prima școală pe care aveam s-o termin vreodată și de la care nu am chiulit.
14.
