impozitul pe venituri și Congres. Pretindea că își avertizase șeful că va fi „aproape inutil” atunci când i se sugerase să fie transferat în echipa de servere. Cu toate astea, transferul a fost efectuat. După spusele lui, tot ce făcuse el la locul de muncă în ultimii aproape zece ani fusese să citească romane și să joace (doar câteodată) solitaire – dar, bineînțeles, cu pachete adevărate de cărți, nu pe computer – și să-și amintească de fostele lui neveste („de aia n-ar fi trebuit să divorțez”) și prietene („mi-a furat mașina, dar zău că a meritat”). Uneori se plimba întreaga noapte prin birou și citea Drudge Report14.
Când suna telefonul să ne anunțe că ceva nu mergea și restartarea serverului nu servise la nimic, el avea grijă
să comunice turei de zi situația respectivă. În esență, filosofia lui de viață (dacă o putem numi așa) era aceea că tura de noapte se termina la un moment dat și că tura de zi avea mai mult personal. Însă se pare că tura de zi se cam săturase să tot vină dimineața la serviciu și să-l găsească pe Frank cu picioarele urcate pe biroul 14 Site de știri conservator (n. tr.).
acoperit de – încercați să traduceți în limbaj digital – un haos total. Și așa am fost angajat eu.
Nu știu care e motivul pentru care agenția preferase să mă ia pe mine și nu să-l concedieze pe el. În prima noapte în care am lucrat împreună, m-am tot întrebat ca prostul dacă faptul că era angajat în continuare nu era cumva rezultatul vreunei relații personale sau al vreunei protecții „de sus”. Ca să-mi verific această
ipoteză, am încercat să-l trag de limbă pe Frank și l-am întrebat cu care dintre directorii de la CIA sau de la alte agenții fusese el în marină. Însă întrebarea mea nu a făcut decât să-i provoace o tiradă despre cum niciunul dintre veteranii din marină ajunși în posturi însemnate nu fuseseră militari la modul propriu – da, toți avuseseră grade de ofițeri, ceea ce spunea foarte multe despre politica agenției. Și mi-a vorbit și m-a tot dăscălit până când, la un moment dat, s-a panicat, s-a schimbat la față și a zis: „Trebuie să schimb banda!”
Habar n-aveam despre ce anume era vorba, dar Frank pornise deja spre ușa cenușie din spatele seifului nostru, care dădea spre o scară șubredă care, la rândul ei, ajungea fix în centrul de date – în acea încăpere rece, întunecată și plină de sunete, deasupra căreia se afla biroul nostru.
Intrarea într-o sală plină cu servere – mai cu seamă
una a CIA – te poate dezorienta. Cobori într-o beznă
unde pâlpâie ledurile verzi și roșii, ca într-un Crăciun de coșmar, vibrând la unison cu vârtejul ventilatoarelor industriale care răcesc mult prea prețioasa aparatură, ca nu cumva – Doamne, ferește! – să se topească.
Întotdeauna m-a luat amețeala când am coborât acolo –
chiar și fără să fiu însoțit de un maniac bătrân, care înjura ca un marinar în vreme ce se repezea pe scară în jos, spre sala cu servere.
Frank s-a oprit într-un colț unde se afla un fel de boxă
improvizată, cu echipamente recondiționate, cu o etichetă care zicea că aparțin Direcției Operative. Pe aproape tot biroul ăla jalnic și șubred, se afla un computer vechi. La o privire mai atentă, mi-am dat seama că era de la începutul anilor nouăzeci ori sfârșitul anilor optzeci, mai vechi decât oricare alt computer pe care îl văzusem eu pe vremuri la Paza de Coastă, unde lucrase tata. Un aparat atât de antic, încât nici măcar
„computer” nu puteai să-i zici. Ci o mașinărie, prin care trecea o bandă foarte îngustă, cum eu nu mai văzusem niciodată, dar despre care cred că și-ar fi găsit un loc de cinste la Muzeul Smithsonian.
Lângă mașinăria aia, era o casă de bani – din fier, firește –, pe care a descuiat-o Frank.
A durat ceva vreme până a scos banda din aparat și a pus-o într-un fișet. Apoi a scos de acolo o altă bandă, la fel de străveche, pe care a băgat-o în aparat. După care
a apăsat de câteva ori pe tastatura veche – DOWN, DOWN, DOWN, TAB, TAB, TAB. Nu avea cum să vadă
efectul apăsării pe taste, pentru că monitorul nu mai funcționa. Cu toate astea, a apăsat tasta ENTER cu multă încredere.
Habar nu aveam ce se petrece. Însă banda aia micuță
a început să palpite – uite așa, tic-tic-tic apoi a început să se învârtească, iar Frank a zâmbit satisfăcut.
— Ăsta-i cel mai important aparat din toată clădirea, mi-a spus el. Agenția n-are încredere în toate spanacurile astea digitale. Nici măcar în propriile servere nu are încredere. Știi și tu că se strică mereu.
Însă, atunci când se strică serverele, apare riscul de pierdere a informațiilor stocate. Și, ca să nu se piardă
nicio informație venită ziua, le pun noaptea pe toate pe bandă.
— Deci tu acum faci un fel de copie de siguranță?
— O copie de siguranță pe bandă magnetică. Ca pe vremuri. Nu-i nimic mai sigur. Banda magnetică rareori se rupe sau se crapă.
— Dar ce-i pe banda aia? Chestii de personal ori informații secrete de dată recentă?
Frank și-a dus mâna la bărbie, încercând să imite o atitudine gânditoare și să-mi dovedească mie că mi-ar lua în serios întrebarea. Apoi mi-a răspuns:
— Măi, Ed, măi, omule, eu n-am vrut să-ți spun. Sunt
niște rapoarte despre iubita ta și mai urmează să
primim și altele. Informații brute. Foarte brute.
Apoi a început să urce scara râzând și a tot râs până a ajuns sus. Eu am rămas în beznă, mut și roșu la față.
Abia în noaptea următoare, când Frank a repetat ritualul de schimbare a benzii, și în a treia noapte și în fiecare noapte cât am fost împreună, am început să
pricep de ce îl ținea agenția – iar motivul nu avea nicio legătură cu faptul că avea simțul umorului. Frank era singurul individ care accepta să lucreze pe tura dintre 6
p.m. Și 6 a.m., destul de bătrân ca să știe cum să
manevreze sistemul cu bandă magnetică. Toți ceilalți care făcuseră școala în Evul Mediu timpuriu, când se lucra cu benzi magnetice, aveau acum familii și preferau să stea acasă noaptea. Însă Frank era celibatar și își aducea foarte bine aminte cum era lumea de dinainte de Iluminism.
După ce am găsit o metodă prin care să-mi automatizez mare parte din treburi – mai ales prin scrierea unor liste de operații care să actualizeze automat serverele și să restabilească toate conexiunile pierdute am început să am o grămadă de timp liber la dispoziție. Adică puteam face cam tot ce voiam întreaga noapte. Multe ore mi le petreceam purtând conversații interminabile cu Frank, în special despre chestiile politice pe care le citea el: cărți despre cum ar trebui ca
țara noastră să adopte iar sistemul monetar cu etalonul aur15 sau despre caracterul extrem de încâlcit al cotei unice de impozitare. Însă în fiecare tură existau perioade când Frank dispărea de lângă mine. Ba își vâra nasul în vreun roman polițist și nu și-l mai scotea de acolo până dimineața, ba se ducea să se plimbe pe coridoarele agenției, trecând și pe la cantină ca să-și ia o felie rece de pizza sau pe la sala de sport ca să ridice greutăți. Eu aveam propria metodă de distracție: intram online.
Când ești într-un sediu al CIA și vrei să intri online, mai întâi trebuie să bifezi căsuța Acceptarea Monitorizării 16 , ceea ce înseamnă că tot ce faci este înregistrat și că ești de acord să renunți complet la intimitate. Ajungi să bifezi atât de des căsuța aia, că îți intră în reflex. Când lucrezi la agenție, ajungi nici să nu mai vezi acordurile astea, pentru că apar mereu și tu dai repede clic pe ele ca să te poți întoarce la ce făceai. După
părerea mea, acesta este principalul motiv pentru care cei care lucrează la CIA nu împărtășesc îngrijorarea civililor cu privire la posibilitatea de a fi urmăriți online: nu pentru că dețin informații din interior despre felul în care supravegherea digitală protejează America, ci 15 Sistemul abandonat în 1930, la începutul Marii Crize (n. tr.).
