Contele dealului
Primele ordine primite în calitatea de proaspăt funcționar al guvernului m-au trimis la Confort Inn din Warrenton, Virginia – un motel trist și dărăpănat, al cărui principal client era „Departamentul de Stat”, adică CIA. Era cel mai jalnic motel dintr-un oraș plin cu moteluri jalnice, probabil acesta fiind motivul pentru care îl alesese CIA. Cu cât erau mai puțini clienți, cu atât erau mai slabe șansele ca să observe cineva că acest Confort Inn era, de fapt, un cămin improvizat al Centrului de Pregătire Warrenton – sau „Dealul”, după
cum îi spun cei care lucrează acolo.
Când am ajuns, recepționerul mi-a atras atenția să nu folosesc scara, care era înconjurată cu banda galbenă
utilizată de poliție. Am primit o cameră la primul etaj al
clădirii principale, cu vedere la anexele motelului și la parcare. Lumina dinăuntru era chioară, în baie era mucegai, covoarele murdare erau arse de țigări chiar sub anunțul cu „fumatul interzis”, iar salteaua subțire avea niște pete vineții, despre care eu speram să fi fost de la vin. Totuși, mi-a plăcut – încă eram la vârsta la care acest aspect sărăcăcios mi se părea romantic, boem chiar
– și în prima noapte am stat întins pe pat, m-am uitat la gângăniile care roiau în jurul singurului bec din tavan și am numărat ceasurile până la micul dejun continental care îmi fusese promis.
De dimineață, am aflat că pe continentul Warrenton, micul dejun însemna câte o cutie cu o porție de cereale Froot Loops și lapte bătut. Bun venit în slujba guvernului!
Confort Inn avea să fie casa mea în următoarele șase luni. Și mie, și colegilor mei – ne ziceam Innmates17 – ni s-a atras atenția ca nu cumva să spunem familiilor sau persoanelor apropiate unde suntem și ce facem. M-am supus protocolului, așa că am trecut foarte rar pe acasă
și am vorbit de foarte puține ori cu Lindsay la telefon.
Oricum, nu aveam voie să ne luăm telefoanele la cursuri, pentru că erau secrete. Și aveam cursuri tot 17 Joc de cuvinte – inmate: „pușcăriaș”, „coleg de celulă”; Innmate: „colocatar la Inn” (n. tr.).
timpul. Warrenton avea grijă să ne țină ocupați, ca să nu suferim de singurătate.
Dacă Ferma (Farm), de lângă Camp Peary, este instituția de pregătire a CIA cu cea mai mare faimă, mai cu seamă pentru că este singura despre care personalul de PR al agenției are voie să le vorbească producătorilor de la Hollywood, atunci cu siguranță că Dealul (Hill) este cea mai misterioasă. Conectat prin fibre optice și unde ultrascurte la satelitul de la Brandy Station, Dealul reprezintă centrul rețelei de comunicații a CIA și este amplasat într-un loc unde nu l-ar atinge un eventual atac atomic îndreptat împotriva Washingtonului. IT-iștii mai bătrâni care lucraseră acolo ziceau că CIA ar supraviețui dacă și-ar pierde sediul central într-un asemenea atac, dar ar pieri definitiv dacă și-ar pierde centrul de la Warrenton. Și înclin să le dau dreptate, pentru că acum pe Deal sunt două uriașe centre ultrasecrete de date și la construirea unuia dintre ele am lucrat și eu.
Centrul și-a primit numele datorită locului unde este situat – adică pe culmea unui deal mare, cu pante abrupte. Când am ajuns eu acolo, nu exista decât un singur drum care trecea pe lângă un gard ce împrejmuia perimetrul și pe care nu se vedea niciun semn indicator.
Apoi drumul urca o pantă atât de înclinată, încât, de câte ori se făcea mai frig și se forma polei pe jos, mașinile
nu mai puteau să urce și alunecau înapoi, la vale.
Dincolo de punctul de control se găsesc niște clădiri dărăpănate,
care
reprezintă
complexul
Departamentului de Stat pentru comunicații secrete.
Amplasarea acestuia era tot o acoperire: Dealul părea a fi doar un loc unde serviciul de informații externe al SUA își pregătește specialiștii IT. În spatele complexului erau clădirile scunde, fără firmă, unde am învățat eu, iar mai departe era poligonul unde se antrenau trăgătorii din IC. Întreaga zi răsunau focuri de armă, dar după un tipar pe care nu-l cunoșteam la vremea aceea: poc-poc, poc; poc-poc, poc! Două împușcături în serie însemnau scoaterea din luptă a adversarului, următoarea însemna executarea acestuia.
Eu făceam parte din clasa 6–06 a BTTP (Basic Telecommunications Training Program), a cărui denumire – intenționat anostă – ascunde unul dintre cele mai secrete și mai puțin obișnuite programe din câte există. Scopul lui este acela de a pregăti TISO
(Technical Information Systems Officers – specialiști în sisteme informaționale) – elita de „comunicatori” ai CIA ori, mai puțin formal, „tipii de la Comunicații („commo”). Un TISO trebuie să învețe de toate, să
ajungă un fel de fac-totum, o singură persoană care să
îndeplinească simultan rolurile specializate ale generațiilor anterioare: să se priceapă la criptarea și la
decriptarea mesajelor, să fie radiotelegrafist, electrician și mecanic, consilier pe probleme de siguranță digitală
și fizică și IT-ist. Sarcina principală a acestui agent sub acoperire este să coordoneze infrastructura tehnică
pentru activitățile CIA, mai ales din străinătate, în bazele ascunse în interiorul misiunilor, consulatelor și ambasadelor americane – de unde și legătura cu Departamentul de Stat. Ideea este că, dacă te afli într-o asemenea ambasadă, adică departe de casă și înconjurat de străini care nu prezintă încredere (nu contează dacă
sunt inamici sau aliați, din punctul de vedere al CIA, tot străini dubioși sunt), trebuie să-ți rezolvi singur toate problemele de natură tehnică. Dacă ceri unui specialist local să-ți repare baza secretă, el cu siguranță o să te ajute, ba chiar pe bani puțini, dar îți va instala și dispozitive de ascultare, greu de depistat, ale unei puteri străine.
Prin urmare, acești TISO trebuie să știe cum să repare absolut toată aparatura din clădire, de la computerele individuale și rețelele lor, până la sistemele CCTV și HVAC, panouri solare, radiatoare și ventilatoare, generatoare de urgență, conexiuni de satelit, dispozitive militare de criptare, alarme, încuietori și așa mai departe. Regula e că, dacă se bagă în priză, atunci devine problema unui TISO.
De asemenea, acești specialiști trebuie să știe cum să
construiască singuri unele dintre aceste sisteme, la fel cum trebuie să știe și să le distrugă – de exemplu, în cazul în care ambasada ar fi sub asediu și ar fi fost deja evacuați din ea toți diplomații și colegii lor de la CIA.
TISO este întotdeauna ultimul care pleacă. Treaba lui este să trimită cel din urmă mesaj spre sediul central, înainte de oprirea completă a transmisiei și după ce a tocat, a ars, a șters, a demagnetizat și a dezintegrat orice poartă amprentele CIA, de la documentele operative din seifuri și până la discuri cu material codat, pentru a se asigura că nu ajunge nimic important în mâinile inamicului.
Această treabă cade în sarcina CIA și nu a Departamentului de Stat – entitatea care deține clădirea ambasadei – nu doar din cauza diferenței de competențe și de responsabilitate: adevăratul motiv este negarea plauzibilă. Cel mai prost păstrat secret al diplomației moderne este acela că principala funcție a unei ambasade este de platformă de spionaj. Vechile explicații referitoare la motivul pentru care un stat ar încerca să aibă o prezență suverană pe teritoriul altei țări au căzut în desuetudine odată cu dezvoltarea comunicațiilor electronice și a avioanelor cu reacție. În zilele noastre, cea mai importantă activitate diplomatică
se desfășoară direct între ministere și miniștri. Sigur, ambasadele mai fac ocazional anumite demersuri și
încearcă să-și sprijine cetățenii aflați peste hotare și există și secțiile consulare care acordă vize și înnoiesc pașapoartele. Însă, cel mai adesea, ele se află într-o altă
clădire și, oricum, niciuna dintre aceste activități nu poate justifica nici pe departe cheltuielile făcute pentru întreținerea întregii infrastructuri. Cheltuielile se justifică
prin
folosirea
