întregii agenții, se ocupau de mentenanța și siguranța serverelor – pe scurt, oamenii care dezvoltau, întrețineau și protejau întreaga rețea a CIA, o conectau cu rețelele celorlalte agenții și controlau accesul acestora. Adică oamenii care foloseau tehnologia ca să
facă din toate acele aspecte disparate un tot unitar. Deci nu ar trebui să ne surprindă că cei mai mulți dintre ei erau tineri. Și nici că erau angajați prin contract de la alte firme.
Echipa din care făceam parte a fost distribuită la Direcția de Asistentă, iar sarcina noastră era să ne ocupăm de structura de servere Washington-Metropolitan, adică de majoritatea serverelor CIA de pe teritoriul Statelor Unite, aflate în sălile cu „fiarele alea mari” și extrem de scumpe, în care se aflau toate rețelele interne și bazele de date ale agenției și care transmiteau, primeau și stocau informații. Cu toate că CIA instalase pe teritoriul țării mai multe servere-releu, cele mai importante se aflau în sediile principale ale agenției.
Jumătate dintre ele erau în sediul cel nou (NHB), unde lucra echipa mea și de unde erau controlate celelalte servere. Cealaltă jumătate se găsea în apropiere de vechiul sediu (OHB). Erau amplasate pe părțile laterale ale clădirilor, astfel încât, dacă o latură ar fi sărit în aer, să nu se piardă prea multe aparate.
Permisul meu TS/CSI era dovada clară a faptului că
fusesem verificat de mai multe „compartimente” de informații. Unul dintre acestea era SIGINT (strângerea informațiilor prin interceptarea semnalelor sau a comunicărilor), iar altul era HUMINT (informații obținute de agenți sub acoperire și rapoartele întocmite de analiști) – activitatea CIA le implică pe ambele. Dar eu fusesem verificat și de un compartiment mai important decât acestea două – adică de COMSEC
(prevenirea interceptării comunicărilor de orice fel), care îmi permitea să lucrez cu material criptografic. În acest sens, trebuie avut în vedere faptul că cele mai importante secrete ale agenției erau codurile, tocmai pentru că ele ajută la protejarea tuturor celorlalte secrete. Materialul criptografic era prelucrat și stocat în serverele de care răspundeam eu. Echipa mea era una dintre puținele care aveau voie să pună mâna pe aceste servere și, probabil, singura care avea voie să se logheze la aproape toate.
În CIA, birourile cu grad maxim de securitate se cheamă „seifuri”, iar seiful echipei mele se afla în apropierea serviciului de asistență tehnică. În perioada zilei, acolo se aflau o mulțime de oameni cam de vârsta părinților mei, dar foarte aferați. Purtau blazere și pantaloni largi, ba chiar și bluze și fuste – pentru că era unul dintre puținele locuri din universul tehnologic al CIA unde îmi amintesc să fi văzut un număr atât de
mare de femei. Unii dintre ei aveau ecusoane albastre, care indicau că sunt angajați ai guvernului, sau govvies cum le ziceau cei angajați cu contract. Lucrau în ture și treaba lor era să răspundă la sute de telefoane și să
vorbească cu oamenii din clădire sau de pe teren prin tot soiul de dispozitive. Aceasta era varianta IC de muncă la un call-center: resetare de parole, deblocare de conturi și detectarea defecțiunilor tehnice pe baza listelor învățate pe dinafară. „Poți să te deconectezi și după aia să te conectezi la loc?” „Cablul de la rețea e introdus în aparat?” Dacă acești govvies, care nu aveau decât o experiență minimă în domeniul tehnologic, nu puteau rezolva o anumită problemă, o redirecționau spre echipele mai specializate, mai cu seamă atunci când problema avea loc pe „teren străin”, adică în bazele secrete ale CIA de peste hotare – la Kabul sau la Bagdad, la Bogota sau la Paris.
Acum îmi este cam jenă să mărturisesc că m-am simțit nespus de mândru când am trecut prima oară prin sala aceea întunecoasă. Eram cu zeci de ani mai tânăr decât persoanele de la pupitre și le-o luasem înainte, ajungând într-un birou cu grad maxim de securitate, în care ele nu aveau acces și nici nu vor avea vreodată. La vremea respectivă, încă nu mă gândisem că faptul că
primisem acest acces însemna că procesul de promovare nu mai funcționa cum trebuie, că guvernul
renunțase pur și simplu la un management logic și la avansarea în funcții a talentelor din interior, pentru că
noua cultură a contractelor îl făcea să nu-i mai pese de asta. Mai mult decât oricare altă amintire a mea din perioada cât am lucrat la CIA, turul pe care l-am făcut prin serviciul de asistență tehnică a ajuns să simbolizeze cel mai bine schimbarea de generații și de mentalitate în Comunitatea de Informații, din care acum și eu făceam parte – momentul acela în care cei de școală veche, care umpleau agențiile și își doreau cu disperare să poată
ține pasul cu tehnologiile pe care însă nu voiau (sau nu puteau) să le înțeleagă, întâmpinau cu brațele deschise valul de hackeri tineri și le permiteau să evolueze, să
aibă acces nelimitat oriunde și să-și exercite toată
puterea asupra sistemelor tehnologice inegalabile prin care era controlat statul.
Cu timpul, mi-au devenit tare simpatici acei govvies de la call-center, pentru că erau amabili și generoși cu mine și apreciau faptul că îi ajutam oricând mi-o cereau, chiar dacă asta nu era deloc treaba mea. Și eu am învățat multe de la ei – pe bucățele, ce-i drept – despre cum funcționa organizația dincolo de sediul central. Unii chiar activaseră odinioară pe teren străin, la fel ca agenții pe care acum îi asistau de la telefon. După un timp se întorseseră acasă, în Statele Unite, la familii care îi mai așteptau (sau nu) și fuseseră surghiuniți la
pupitrele alea pe toată perioada rămasă până la pensie
– și asta, pentru că nu aveau abilitățile informatice necesare pentru a putea concura într-o agenție din ce în ce mai hotărâtă să-și extindă capacitățile tehnologice.
Am fost mândru că mă bucuram de respectul lor și nu mi-a prea convenit să văd că mulți din echipa mea îi priveau cu milă și cu un aer condescendent, ba chiar îi luau în râs pe oamenii aceștia inteligenți și devotați –
bărbați și femei care, pentru un salariu de mizerie și pentru puțină glorie, oferiseră agenției cei mai buni ani ai vieții lor, adesea în locuri neospitaliere sau chiar periculoase din străinătate; iar agenția îi răsplătise punându-i să răspundă la telefoane într-un vestibul strâmt și deprimant.
După câteva săptămâni în care m-am familiarizat cu sistemele în tura de zi, am trecut în tura de noapte – de la 6 p.m. La 6 a.m., când la serviciul de asistență lucra o echipă restrânsă, ai cărei membri moțăiau ori de câte ori aveau ocazia, și când în restul agenției nu se prea întâmpla mare lucru.
Noaptea, mai ales între 10 p.m. Și 4 a.m., sediul CIA era pustiu și lipsit de viață – un complex uriaș, bântuit, care îți crea un sentiment postapocaliptic. Toate scările rulante erau oprite și trebuia să le urci treaptă cu treaptă. Nu funcționau decât jumătate dintre
ascensoare, iar zgomotul lor, abia auzit în zarva de peste zi, părea acum alarmant de puternic. Foștii directori ai CIA se uitau încruntați la tine din portretele atârnate pe pereți, iar vulturii cu cap alb nu mai păreau statui, ci păsări de pradă în carne și oase, care așteptau calme momentul în care să atace.
Steagurile Statelor Unite păreau și ele însuflețite –
năluci îmbrăcate în roșu, alb și albastru. Agenția adoptase recent o politică ecologică de economisire a energiei și instalase becuri cu senzori de mișcare. Prin urmare, coridorul din fața ta era cufundat în beznă, iar lumina se aprindea doar atunci când te apropiai de el, dându-ți senzația nasoală că te urmărește cineva – ca să
nu mai zic că zgomotul pașilor tăi răsuna cu ecou.
Câte 12 ore pe noapte, trei nopți la rând, cu două zile libere, stăteam în biroul ăla de lângă serviciul de asistență, printre douăzeci de mese cu câte două sau trei terminale de computer rezervate administratorilor de sistem care aveau grijă de conectarea permanentă
online a întregii rețele CIA. Oricât de simandicoasă i-ar fi denumirea, treaba era relativ banală și poate fi descrisă în doar câteva cuvinte ca „în așteptarea catastrofei”. În general, problemele se rezolvau destul de ușor. Când se întâmpla să cadă câte un server, trebuia să mă loghez la distanță ca apoi să-l pot restarta.
Dacă așa nu mergea, atunci trebuia să cobor la propriu
în centrul de date de la etajul de sub mine, din sediul cel nou, sau să merg aproape un kilometru prin tunelul sinistru care făcea legătura cu vechiul sediu și să ajung la centrul de date de acolo, ca să repar fizic serverul.
Colegul cu care făceam treburile acestea – cealaltă
persoană răspunzătoare de funcționarea pe timp de noapte a întregului ansamblu de servere al CIA – era un tip căruia am să-i zic Frank. Era de departe cel mai bun din echipa noastră, cu un caracter excepțional din toate punctele de vedere. Pe lângă faptul că avea conștiință
politică (adept înfocat al libertarianismului 13 ) și îl interesau foarte mult subiecte fără legătură cu informatica (citea romane polițiste vechi, în ediții broșate), tipul era un fost radiotelegrafist de marină, de vreo cincizeci și ceva de ani, care le văzuse și le făcuse pe toate și care reușise să scape de call-center pentru că
alesese să se angajeze prin intermediul unui contractor privat.
Trebuie să vă spun că, atunci când l-am văzut prima oară pe Frank, mi-am zis: „Uite așa aș fi fost eu dacă aș
fi rămas la CASL”. Pentru că, pe bune, Frank nu prea muncea. Sau, cel puțin, asta era impresia pe care voia s-o lase. Îi plăcea să-mi spună, și să spună tuturor, că nu 13 Liberalism politic și economic integral, care presupune maximizarea drepturilor individului și minimizarea rolului statului (n. tr.).
se prea pricepea la computere și că nu înțelegea cum de îl băgaseră într-o echipă atât de importantă. Obișnuia să
zică: „Contractul ăla privat e pe locul trei în topul celor mai mari escrocherii din Washington”. Firește, după
