restructurarea agențiilor de informații în așa fel încât cele mai sensibile sisteme să fie operate de cineva care, în realitate, nu lucra pentru ele.
Agențiile angajau companii tehnologice ca să
angajeze puști cărora li se dădeau cheile regatului pentru că – după cum sunau informările trimise Congresului și presei – agențiile nu aveau de ales.
Nimeni altcineva nu știa cum funcționează nici cheile, nici regatul. Dorind să privesc lucrurile cu optimism, am încercat să-mi explic logic acest proces. Mi-am înăbușit scepticismul, mi-am înjghebat un CV și m-am dus la târgurile de joburi care, cel puțin în primii ani ai
deceniului, erau principalele locuri unde contractanții își găseau de lucru, și angajații guvernamentali erau vânați. Aceste târguri purtau numele ambiguu
„Clearance Jobs8” – și cred că am fost singurul căruia jocul de cuvinte i s-a părut amuzant.
Pe vremea aceea, asemenea evenimente erau organizate lunar fie la hotelul Ritz-Carlton, din Tysons Corners, Virginia, în apropiere de sediul CIA, fie la unul dintre hotelurile mai sordide de tip Marriot, de lângă
sediul NSA, din Fort Meade. Semănau destul de mult cu oricare alte târguri de joburi, cu o singură deosebire esențială: aici aveai mereu senzația că sunt mai mulți recrutori decât persoane în căutare de slujbe. Iar aspectul acesta ar trebui să vă ofere un indiciu cu privire la apetitul domeniului. Recrutorii dădeau o grămadă de bani ca să fie prezenți la asemenea târguri astea, pentru că doar aici oricine intra pe ușă, cu ecusonul cu numele lipit pe piept, trecuse deja printr-o verificare preliminară online și la agenții, iar astfel era de presupus că persoana respectivă avea și competențele cerute, și permis de acces la informații.
Odată ce ieșeai din holul luxos al hotelului și intrai în sala de bal, sobră și cu foarte puțin mobilier, ajungeai 8 Joc de cuvinte – Clearance Jobs – „lichidare de joburi”; clearance – autorizație de acces la informații secrete (n. tr.).
practic pe Planeta Contractorului. Toată lumea se afla acolo – nu mai era ca la University of Maryland. Acolo erau Lockheed Martin, BAE Systems, Booz Allen Hamilton, Dyncorp, Titan, CACI, SAIC, COMSO și încă
o sută de alte acronime de care nu auzisem în viața mea.
Unii contractori stăteau la mese, dar celor mai mari li se puseseră la dispoziție separeuri complet mobilate și primeau mereu gustări și băuturi răcoritoare.
După ce îi înmânai potențialului angajator un exemplar al CV-ului și făceai puțină conversație ca la un interviu informai, angajatorul deschidea o mapă, în care se aflau listele cu toate joburile guvernamentale disponibile. Dar, pentru că această activitate de recrutare era oarecum clandestină, pe notițele respective nu erau trecute denumirile și descrierile tradiționale ale joburilor, ci doar niște cuvinte intenționat neinteligibile, într-un cod propriu fiecărui contractor. De exemplu, ceea ce se chema Senior Developer 3 la una dintre companii putea sau nu să
reprezinte același lucru cu Principal Analyst 3 de la o altă companie. Cel mai adesea, singurul mod prin care puteai deosebi posturile respective era să-ți notezi cerințele fiecăruia: anii de experiență, tipul de diplomă
și tipul de autorizație de acces la informații secrete.
După dezvăluirile mele din 2013, guvernul american avea să încerce să mă discrediteze, spunând că nu am
fost „decât o persoană angajată prin contract” sau „un fost angajat de la Dell”, insinuând că nu mă bucuram de aceleași tipuri de autorizații ca personalul agenției.
După ce m-a terfelit, guvernul a mers mai departe și m-a acuzat de faptul că îmi „schimbam foarte des locul de muncă”, dorind să sugereze fie că eram un veșnic nemulțumit, care nu se înțelegea cu superiorii, fie că
eram extrem de ambițios și voiam să ajung în vârf cu orice preț. Adevărul este că ambele sunt minciuni de conveniență. IC știe mai bine decât oricine că
schimbatul joburilor face parte din parcursul oricărei persoane angajate prin contract: este o situație fluidă, creată chiar de agențiile care profită de pe urma ei.
În contractele încheiate cu instituțiile cu atribuții în securitatea națională, mai cu seamă în contractele pentru posturi IT, ajungi să lucrezi fizic într-unul dintre sediile agenției respective, dar în teorie – adică pe hârtie
– cică ai lucra pentru Dell sau pentru Lockheed Martin ori pentru una dintre numeroasele firme mai mici, care sunt cumpărate adesea de câte o mare companie ca Dell sau Lockheed Martin. Evident că, în cadrul unei asemenea tranzacții, sunt cumpărate și toate contractele firmei mici și uite așa te trezești cu un alt angajator și cu o altă funcție pe cartea de vizită. Însă munca ta de zi cu zi rămâne la fel: ești la același sediu al agenției și îți vezi de treabă. Nu se schimbă absolut nimic din punctul ăsta
de vedere. În tot acest timp, zecile de colegi din stânga și din dreapta ta – colegii cu care lucrezi la aceleași proiecte – pot apărea drept angajați ai altor nu știu câte firme diferite, care se ocupă cam cu aceleași lucruri ca respectivele corporații care au semnat contractul inițial cu agenția.
Mi-aș dori să-mi pot aminti cu exactitate cronologia etapelor care au dus la angajarea mea, însă nu mai am niciun exemplar din CV-ul meu – de când a fost confiscat
de
FBI,
fișierul
acela,
Edward_Snowden_Resume.doc este zăvorât în folderul de documente dintr-un computer vechi de acasă. Însă
mai țin minte că primul meu contract pe perioadă
determinată a fost, de fapt, un subcontract pe perioadă
determinată: CIA angajase BAE Systems, care angajase COMSO, care mă angajase pe mine.
BAE Systems este o subdiviziune de mărime medie a companiei British Aerospace, înființată tocmai în scopul de a câștiga contracte de la Comunitatea de Informații a Statelor Unite. COMSO a fost inițial recrutorul ei, un grup de câțiva oameni, care își petreceau tot timpul mergând cu mașinile pe șoseaua de centură, căutând persoanele potrivite pentru angajare („tocilarii”) și punându-le să semneze („să îi lege de scaune”). Dintre toate firmele cu care am discutat la târgurile de joburi, COMSO mi s-a părut cea mai flămândă – poate unde
era cea mai mică. Niciodată nu am reușit să aflu ce anume înseamnă acronimul ei, presupunând că ar însemna ceva. În teorie, COMSO ar fi trebuit să fie angajatorul meu, dar nu am lucrat nici măcar o singură
zi în vreun birou al COMSO sau al BAE Systems – așa cum nu a făcut-o nicio persoană angajată prin același tip de contract ca mine. Eu am lucrat doar la sediul CIA.
De fapt, am trecut doar de două sau trei ori prin sediul COMSO, care se afla în Greenbelt, Maryland. Într-una dintre aceste dăți, m-am dus acolo să-mi negociez salariul și să semnez niște documente. La CASL
câștigam aproximativ 30.000 de dolari pe an, însă slujba mea de acolo nu avea nici în clin, nici în mânecă cu tehnologia. Prin urmare, nu mi-a fost deloc jenă să cer 50.000 de la COMSO. Nici n-am terminat bine de vorbit, că tipul din spatele biroului m-a și întrebat:
— Ce zici de 60.000?
N-aveam pic de experiență pe atunci și nu am înțeles de ce voia să-mi dea atât de mulți bani. Bănuiam că nu dădea de la el, că nu erau banii de la COMSO, dar abia mai târziu am priceput că unele dintre contractele încheiate de COMSO, de BAE și de toți ceilalți sunt de tipul „cost-plus”. Adică contractorii intermediari le facturau agențiilor toate costurile presupuse de un angajat și primeau anual un onorariu de trei până la cinci la sută din suma respectivă. Deci umflarea
salariilor era în interesul tuturor – cu excepția contribuabililor.
