11.
Sistemul
Acum am să mă opresc puțin, să vă explic ce opinii politice aveam eu la 22 de ani: niciuna. Dar, ca majoritatea tinerilor, aveam convingeri ferme, despre care nu voiam să recunosc că nu-mi aparțineau întru totul și că erau mai degrabă un fel de amestec contradictoriu de principii moștenite. Mintea mea era un melanj de valori cu care fusesem crescut și idealuri
descoperite online. A trebuit să ajung până aproape de 30 de ani ca să pricep că multe dintre principiile mele, sau din ce mi se părea mie că ar fi fost principii, făceau parte din mimetismul specific tinereții. Învățăm să
vorbim imitându-i pe adulții din jurul nostru, iar pe parcursul acestui proces ajungem să le preluăm și opiniile, până când sfârșim prin a ne amăgi singuri că
vorbele pe care le folosim ne aparțin în totalitate.
Chiar dacă nu pot spune că părinții mei aveau o atitudine dezaprobatoare în privința politicii la modul general, știu precis că nu-i puteau suporta pe politicieni.
Sigur, această antipatie nu avea legătură cu nemulțumirea oamenilor care refuză să participe la vot și nici cu vreun dispreț partizan. Mai degrabă, era vorba despre un soi de detașare amuzată, proprie categoriei lor sociale – denumită, în vremuri mai generoase, administrație publică sau sector public, dar pe care timpurile noastre a ajuns să o numească „statul ascuns”
sau „guvernul din umbră”. Însă niciunul dintre acești termeni nu o descrie în mod corespunzător: este o categorie socială formată din funcționari de carieră
(poate ultima clasă mijlocie funcțională din viața Americii) care lucrează în cadrul guvernului, fie la una
dintre agențiile independente (CIA, NSA, IRS, FEC4 sau altele), fie într-unul dintre ministere (Externe, Finanțe, Apărare, Justiție, etc.).
Aceștia erau părinții mei: făceau parte dintr-un efectiv de
aproape
trei
milioane
de
profesioniști
guvernamentali, obligați să-i ajute pe amatorii aleși de electorat și numiți în funcții de electori să-și realizeze îndatoririle politice – sau, după cum spune jurământul de învestire, să îndeplinească cu credință funcțiile în care au fost aleși. Acești funcționari ai statului, care rămân pe posturile lor chiar atunci când se schimbă
administrațiile, muncesc cu la fel de multă sârguință și sub republicani, și sub democrați, pentru că, în ultimă
instanță, ei reprezintă guvernul și trebuie să facă tot ce pot pentru a asigura continuitatea și stabilitatea statului.
În caz de război tot oamenii aceștia erau primit care răspundeau la chemarea adresată de țara lor. Așa am făcut și eu imediat după 11 Septembrie și am descoperit că patriotismul insuflat de părinții mei s-a transformat cu ușurință într-o fervoare naționalistă. O vreme, mai ales atunci când m-am zbătut să intru în armată, 4 IRS – Internai Revenue Service, agenția guvernului federal american care se ocupă cu colectarea impozitelor și taxelor; FEC – Federal Communications Commission, agenție guvernamentală care se ocupă cu reglementarea comunicațiilor interstatale și internaționale.
viziunea mea asupra lumii ajunsese să semene cu dualismul celor mai simple jocuri video, unde binele și răul sunt clar definite și de necontestat.
În orice caz, după ce m-am întors din armată și m-am dedicat informaticii, am ajuns treptat să-mi regret fanteziile soldățești. Cu cât îmi dezvoltam talentul, cu atât mă maturizam mai mult și îmi dădeam seama că
tehnologia comunicațiilor avea șansa de a reuși acolo unde tehnologia violenței dăduse greș. Niciodată
democrația nu va putea fi impusă sub amenințarea armelor; ea poate fi sădită doar prin răspândirea siliconului și a fibrei. La începutul anilor 2000, internetul abia dacă ieșise din găoace și, cel puțin din punctul meu de vedere, chiar și atunci oferea o întruchipare mai autentică și mai completă a idealurilor americane decât America însăși. Un loc unde toți oamenii sunt egali? Bifat. Un loc dedicat vieții, libertății și căutării fericirii. Bifat, bifat, bifat. Foarte util era și faptul că în mare parte din statutul internetului se găseau cuvinte folosite în istoria americană: astfel, se deschidea larg o nouă frontieră pentru cine avea curajul de a merge mai departe, iar acel teritoriu avea să fie rapid colonizat de guverne și de corporații care nu voiau decât să-l folosească pentru propria lor influență, putere și profit. Marile companii, care percepeau taxe uriașe – pentru hardware, pentru software, pentru
apelurile telefonice interurbane de care era nevoie la vremea respectivă ca să te poți conecta și pentru toate cunoștințele de acolo, care de fapt reprezentau moștenirea întregii noastre civilizații și, prin urmare, ar fi trebuit să fie gratuite –, reprezentau un soi de avataruri contemporane, dar imposibil de supus, ale britanicilor, a căror fiscalitate exagerată a aprins flacăra luptei noastre pentru independență.
Această revoluție nu se desfășura în manualele de istorie, ci chiar acum, în timpul generației mele, iar fiecare dintre noi putea lua parte la ea doar prin abilitățile sale. Era senzațional să poți participa la întemeierea unei noi societăți, bazate nu pe locul nașterii sau pe educația primită acasă ori pe popularitatea dobândită la școală, ci pe cunoștințele și abilitățile noastre tehnologice. La școală am fost obligat să învăț pe de rost preambulul Constituției Statelor Unite. Cuvintele acelea mi-au rămas adânc săpate în memorie, alături de cele din A Declaration of the Independence of Cyberspace, scrisă de John Perry Barlow, care a folosit doar persoana întâi plural: „Noi creăm o lume în care pot intra absolut toți oamenii, fără a beneficia de privilegiile conferite de rasă, putere economică, forță militară sau statut social. Creăm o lume unde fiecare om își poate exprima oriunde dorește propriile-i convingeri, indiferent cât de ieșite din comun
ar fi acestea, fără teamă că va fi constrâns să tacă sau să
se supună regulilor societății.”
Evident că această meritocrație tehnologică te emancipa, îți dădea putere, dar, de asemenea, era capabilă să te și umilească, așa cum am înțeles eu atunci când am ajuns să lucrez în Comunitatea de Informații (IC). Descentralizarea internetului nu făcea decât să
accentueze
descentralizarea
competențelor
din
domeniul informatic. Poate că eram cel mai priceput la computere din familia mea, ori din cartierul meu, dar la IC trebuia să mă confrunt cu experți din țară și din lume.
Internetul mi-a dezvăluit cantitatea și diversitatea talentelor în domeniu și m-a făcut să înțeleg că trebuia să mă specializez dacă voiam să progresez.
Existau doar câteva domenii disponibile pentru mine, ca IT-ist. Puteam să ajung dezvoltator de software sau, în limbaj mai puțin inițiat, programator, adică persoana care scrie codul pe baza căruia funcționează
computerul. Celelalte variante erau posturile de specialist hardware și responsabil de rețea, ceea ce însemna să instalez serverele, să trag cablurile, să
împletesc țesătura uriașă care conectează fiecare computer, fiecare dispozitiv și fiecare fișier. Mă
interesau în egală măsură computerele împreună cu programele lor și rețelele care le conectau. Însă eram curios să aflu cum funcționau la un nivel mai abstract,
