Continental 6 a avut dreptate să angajeze pirați și mercenari ca să apere independența unei republici abia născute. Însă mie mi se părea extrem de ciudat și oarecum sinistru ca o hiperputere, cum era America din al treilea mileniu, să-și bazeze apărarea națională pe armate private. Astăzi, contractarea companiilor militare private este cel mai adesea asociată cu 6 Primul guvern al Statelor Unite, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea (n. tr.).
neajunsurile ei majore – cum ar fi testul de luptă la care i-a supus pe candidați compania Blackwater (care și-a schimbat numele în Xe Services după ce angajații ei au fost condamnați pentru uciderea a 14 civili irakieni, iar apoi și l-a schimbat din nou în Academi, după ce a fost cumpărată de un grup de investitori) sau testul „reziști la tortură și te angajăm”, folosit de CACI 7 și Titan (ambele companii oferind personal pentru închisoarea din Abu Ghraib).
Aceste cazuri șocante pot conduce publicul la opinia conform căreia guvernul angajează contractori pe post de paravan, degrevându-se astfel de treburile murdare ilegale sau semilegale, în scopul de a-și păstra mâinile curate și conștiința nepătată. Însă nu este cu totul adevărat sau, cel puțin, nu este cu totul adevărat în interiorul IC, care nu se concentrează atât pe negarea faptelor, cât pe încercarea de a nu se lăsa descoperită.
Scopul principal pentru care IC se folosește de contractori este mult mai banal: reprezintă doar o soluție, o portiță, o șmecherie prin care agențiile păcălesc guvernul în privința angajărilor. Fiecărei agenții îi este fixat prin lege numărul de angajați pentru un anumit tip de activitate. Însă contractorii, care nu răspund direct în fața guvernului federal, nu sunt 7 Consolidated Analysis Center, Incorporated (n. tr.).
incluși în numărul respectiv. Prin urmare, agențiile pot angaja cât de mulți își permit să plătească și adevărul este că își permit extrem de mulți. Tot ce trebuie să facă
este să declare în fața unor subcomisii ale Congresului că teroriștii vin să ne răpească pruncii sau că rușii ne-au spart e-mailurile ori că chinezii vor să ne controleze rețeaua electrică. Niciodată Congresul n-o să refuze asemenea cereri care, la drept vorbind, seamănă cu niște amenințări. Și, în concluzie, capitulează mereu în fața pretențiilor IC.
Printre documentele pe care le-am oferit jurnaliștilor s-a aflat și Bugetul Secret (Black Budget) din 2013.
Acesta este un buget ce nu a fost dat publicității, în care peste 68% din fonduri (adică 52,6 miliarde de dolari) erau destinate IC, inclusiv fondurile pentru lefurile celor 107 035 de angajați IC – dintre care mai mult de o cincime, în jur de 21.800 de oameni, erau persoane contractante, angajate cu normă întreagă. Iar numărul acesta nici măcar nu include zecile de mii de oameni angajați de companiile care au semnat contracte (sau subcontracte sau sub-subcontracte) cu agențiile pentru un anume serviciu sau proiect. Niciodată guvernul nu-i pune la socoteală și pe acești contractanți, nici măcar în Black Budget, pentru că, dacă le-ar adăuga numărul la total, rezultatul ar fi unul foarte îngrijorător: munca serviciilor secrete americane este efectuată în egală
măsură de angajați din domeniul privat și de funcționari guvernamentali.
Bineînțeles că sunt mulți aceia – chiar și din rândurile guvernului – care continuă să susțină că este extrem de avantajos acest sistem, care presupune că cei bogați, care vor deveni și mai bogați, își vor folosi banii în investiții pentru binele public. Și se spunea că, tocmai datorită acestor persoane contractante, guvernul putea să încurajeze concurența pentru a menține prețurile la un nivel scăzut și pentru a plăti pensiile și ajutoarele sociale. Însă adevăratul beneficiu pentru membrii guvernului îl reprezintă conflictul de interese inerent oricărui proces de alcătuire a bugetului. Directorii din IC cer bani Congresului ca să angajeze lucrători din companiile private; membrii Congresului aprobă banii respectivi, după care și directorii IC, și membrii Congresului sunt recompensați – după ce se retrag din funcții – prin posturi de consultanți extrem de bine plătite, exact la companiile pe care le-au umplut de bani.
Din perspectiva conducătorilor de corporații, încheierea acestor contracte este ca un fel de act de corupție sprijinit de guvern. Este o metodă legală și foarte comodă de transferare a banilor publici în conturile private.
Însă, indiferent cât de multe posturi sunt privatizate în IC, guvernul federal rămâne singura autoritate care
îți poate aproba autorizația de acces la informațiile secrete. Și, pentru că toți candidații la o asemenea autorizație trebuie să aibă parte de un anumit sprijin ca să poată înainta o cerere în acest sens – adică trebuie să
fi primit deja o ofertă de job unde este nevoie de această
autorizație – majoritatea acestor persoane își încep carierele în posturi din administrație. În fond, rareori o companie privată se apucă să facă risipă de fonduri și de efort ca să te susțină și să te întrețină pe tot parcursul anului până la primirea răspunsului de la guvern. Din punct de vedere financiar, mult mai logic ar fi ca respectiva companie să angajeze un funcționar al guvernului care are deja autorizația. În această situație, guvernul este în întregime responsabil pentru toate verificările, însă nu are parte decât de foarte puține beneficii. Trebuie să facă toată munca și să-și asume toate costurile verificării candidatului care, de obicei, în momentul în care va primi permisul, se va repezi pe ușă
afară, schimbând legitimația albastră de angajat al guvernului cu cea verde, de persoană contractantă.
Gluma care circulă prin mediul acesta este că verdele legitimației reprezintă culoarea dolarilor.
Slujba din cadrul guvernului care m-a ajutat să obțin autorizația TS/SCI nu era chiar cea pe care mi-o dorisem, însă nu am putut să găsesc alta: devenisem, în mod oficial, un angajat al statului Maryland care lucra
pentru Universitatea Maryland la College Park.
Universitatea colabora cu NSA în scopul înființării unei noi instituții, care avea să se numească CASL, Center for the Advanced Study of Language.
În aparență, CASL ar fi trebuit să cerceteze maniera în care oamenii învață limbile străine și să elaboreze metode asistate de computer care să-i ajute să o facă mai repede și mai bine. Corolarul ascuns al acestei inițiative era intenția NSA de a găsi modalități prin care se puteau perfecționa computerele, astfel încât să înțeleagă din ce în ce mai bine limbile străine. Dacă celelalte agenții întâmpinau dificultăți în găsirea vorbitorilor buni de arabă (și de farsi, și de dari, și de paștună, și de kurdă), care erau supuși unor verificări absolut ridicole –
cunosc foarte mulți americani care au fost respinși doar pentru că aveau vreun văr nepotrivit de-al nu știu câtelea grad, pe care nu-l văzuseră niciodată –, NSA își bătea capul încercând să-și facă computerele să
înțeleagă și să analizeze cantitatea uriașă de mesaje în limbi străine pe care le intercepta.
Nu știu prea bine ce anume ar fi trebuit să facă CASL, din cauză că, atunci când am primit autorizația și m-am dus la post, centrul acesta nu era deschis încă. De fapt, încă se lucra la clădire. Până avea să se termine și să fie instalate toate echipamentele, sarcinile mele erau cam aceleași cu ale unui paznic de noapte. Trebuia să verific
zilnic holurile pustii după ce muncitorii – și aceștia aparținând unui contractor – terminaseră, ca să mă
asigur că nu dădea nimeni foc clădirii și nici nu o umplea cu microfoane. Așa îmi petreceam orele la serviciu: patrulam prin construcția doar pe jumătate terminată, verificam lucrările din ziua respectivă: încercam scaunele tocmai instalate în sala de conferințe, aruncam pietre pe acoperiș, admiram rigipsul nou și urmăream la propriu cum se usucă vopseaua.
Asta e viața de după încheierea programului la o instituție ultrasecretă și adevărul e că nu mă deranja.
Eram plătit doar ca să mă plimb prin întuneric, singur cu gândurile mele; plus că aveam tot timpul din lume ca să folosesc singurul computer funcțional din incintă, la care aveam acces, ca să îmi caut un post nou. În timpul zilei dormeam și mergeam în excursii foto cu Lindsay, care – datorită insistențelor și uneltirilor mele
– le dăduse papucii celorlalți prieteni ca să fie doar cu mine.
La vremea respectivă, încă eram destul de naiv ca să-mi imaginez că postul de la CASL va fi o punte spre o carieră federală cu normă întreagă. Însă, cu cât priveam mai mult în jur, cu atât eram mai uimit să văd că aveam foarte puține oportunități prin care să-mi pot servi țara în mod direct, fie și într-un post important de expert IT.
Aveam șanse mai mari să lucrez cu contract pentru o
companie privată care servea țara în schimbul unui profit. Și, după cum s-a dovedit, cea mai bună ocazie era să lucrez pe bază de contract secundar pentru o companie privată care încheiase un contract cu o altă
companie privată care servea țara pentru profit.
Conștientizarea acestei realități m-a năucit pur și simplu.
Mi se părea foarte bizar că majoritatea joburilor de inginer și de administrator de sistem erau private, deoarece ele implicau un acces aproape total la existența digitală a angajatorului. Este de neconceput ca o bancă
importantă sau chiar o rețea de social media să angajeze oameni din afară pentru operarea sistemelor. Însă, în cazul
guvernului
american,
inovația
însemna
