nu ca elemente individuale, ci ca un sistem atotcuprinzător.
M-am gândit mult la lucrurile acestea în timp ce mergeam cu mașina spre și dinspre casa lui Lindsay, spre și dinspre AACC. Timpul petrecut în mașină a fost întotdeauna un răgaz de reflecție pentru mine, iar drumul pe centură e foarte lung. Dacă alegeam să fiu dezvoltator de software sau programator era ca și cum ar fi trebuit să am grijă ca toate fast-foodurile sau toate benzinăriile din francize să corespundă între ele și să
corespundă cu așteptările utilizatorului. Dacă optam pentru hardware însemna să mă ocup de infrastructură, să asfaltez șoselele și să le împart pe categorii. Și dacă
alegeam rețeaua, ajungeam să controlez traficul, să
manipulez semafoarele și semnele de circulație pentru ca hoardele în criză de timp să sosească în siguranță la destinațiile lor. Dar, ca să ajungi în interiorul sistemelor, trebuia să fii urbanist, să aduni toate componentele disponibile și să le faci să interacționeze complet. Era ca și cum aș fi fost plătit să joc rolul lui Dumnezeu.
Există două modalități prin care poți ajunge să te ocupi de sistem. Una ar fi să preiei cu totul un sistem deja existent și te ocupi de mentenanța lui, eficientizându-l treptat și reparându-l atunci când se strică. Postul acesta se numește administrator de sistem.
Cealaltă metodă presupune să analizezi o problemă –
ca, de pildă, cum să poți stoca mai multe date sau cum să cauți prin mai multe baze de date – și să vii cu o soluție obținută fie prin combinarea componentelor existente, fie prin inventarea altora. Postul acesta, cel mai prestigios dintre toate, se cheamă inginer de sistem.
Până la urmă aveam să le fac pe amândouă, croindu-mi mai întâi drum prin administrație și apoi în domeniul ingineriei, fără să îmi dau seama că această intensă
implicare a mea în cele mai profunde niveluri ale integrării sistemelor îmi influența convingerile politice.
Voi încerca să nu folosesc termeni prea abstracți, dar vă rog să vă imaginați un sistem. Nu contează ce fel de sistem: poate fi un sistem informatic, un sistem juridic sau chiar unul guvernamental. Țineți minte că un sistem nu înseamnă decât un grup de componente care funcționează împreună, ca un tot unitar – lucru pe care oamenii și-l amintesc doar atunci când se defectează
ceva. Una dintre cele mai umilitoare realități ale lucrului cu sistemele este aceea că, atunci când se strică
un element, aproape niciodată nu este acela în care ai observat anomalia. Și, ca să afli ce anume a dus la căderea sistemului, trebuie să pornești din punctul în care ai depistat problema și să o urmărești apoi prin toate componentele. Reparațiile acestea le face tipul care se ocupă de sistem, ceea ce înseamnă că trebuie să
cunoască la perfecție software-ul, hardware-ul și
rețeaua. Dacă este o problemă de soft, atunci procesul de reparare poate presupune parcurgerea rând după
rând a codului într-unul dintre limbajele de programare, la fel de numeroase ca membrii Adunării Generale a ONU. Dacă e o problemă de hard, atunci s-ar putea să fie nevoie să examinezi o placă cu circuite, să verifici fiecare conexiune, în timp ce ții lanterna în gură și ciocanul de lipit în mână. Dacă este vorba despre rețea, atunci înseamnă să urmărești fiecare cotitură a cablurilor trase prin tavan și sub podea, cabluri care fac legătura între îndepărtatele centre pline cu servere și un birou plin cu laptopuri.
Deoarece
serverele
funcționează
după
niște
instrucțiuni sau reguli, o asemenea analiză reprezintă, în ultimă instanță, căutarea acelei reguli care nu s-a mai respectat, cum și de ce – într-o încercare de a identifica punctele specifice unde scopul respectivei reguli nu a fost formulat sau nu a fost aplicat în mod corespunzător. Oare sistemul a căzut pentru că nu s-a comunicat ceva? Sau pentru că cineva a folosit în mod abuziv sistemul, accesând o resursă interzisă – ori accesând una permisă, dar folosind-o într-o manieră
exagerată? Oare funcționarea uneia dintre componente a fost oprită sau stânjenită de altă componentă? Oare un program ori un computer sau grup de oameni a preluat controlul asupra unei părți din sistem mai mari decât
cea la care avea dreptul?
De-a lungul carierei, am descoperit că îmi era din ce în ce mai greu să pun aceste întrebări cu referire la tehnologiile de care răspundeam, fără să le pot pune și cu privire la țara mea. Și am devenit tot mai frustrat dându-mi seama că eram în stare să le repar pe primele, dar nu și pe a doua. Am părăsit Comunitatea de Informații convins că sistemul de operare al țării mele –
guvernul ei – ajunsese la concluzia că funcționa cel mai bine atunci când era stricat.
12.
Homo contractus5
Sperasem să îmi pot servi țara, dar am ajuns să lucrez pentru ea. Este o mare deosebire. Nici mie și nici altcuiva din generația mea nu ne era tocmai accesibilă
acea stabilitate onorabilă, care fusese oferită tatălui meu și lui Pop. Atât tata, cât și Pop își serviseră țara încă din prima zi a vieții lor profesionale și de acolo ieșiseră la pensie. Acesta era guvernul american pe care îl cunoșteam eu încă din fragedă pruncie – când mă
hrănise, mă îmbrăcase și îmi pusese un acoperiș
5 Persoană legată prin contract - termen folosit de Peter Fleming în „Sugar Daddy Capitalism” (n. tr.).
deasupra capului – și până în momentul când mi-a permis să intru în IC. Guvernul acela încheiase un contract cu cei care îl serveau: vă voi întreține pe tine și pe familia ta, iar în schimb tu îmi vei oferi integritatea și cei mai buni ani ai vieții tale.
Însă eu am intrat în IC într-o altă epocă. La vremea aceea, onestitatea funcționarului public se resemnase deja în fața avidității sectorului privat, iar contractul sacrosanct al soldatului, al ofițerului și al funcționarului de carieră fusese înlocuit cu tocmeala păgână a lui Homo contractus, specia primară a Guvernului 2.0. Această
creatură nou apărută nu era un funcționar care să fi depus jurământul de credință, ci un lucrător itinerant, al cărui patriotism era motivat de o leafă mai bună și pentru care guvernul federal nu reprezenta autoritatea supremă, ci mai degrabă cel mai bun client.
În
vremea
Revoluției
Americane,
Congresul
