Mă uitam după un Chevy Cavalier 98, auriu, când m-au orbit brusc niște faruri de lângă trotuar. Era Lindsay, care îmi făcea semne peste troienele de zăpadă.
— Pune-ți centura!
Au fost primele cuvinte pe care mi le-a spus Lindsay când m-a văzut în carne și oase.
— Unde mergem? m-a întrebat apoi.
Abia atunci mi-am dat seama că, în ciuda faptului că
mă gândisem numai și numai la ea, nici nu-mi trecuse prin cap ce vom face după ce ne vom întâlni.
Dacă ar fi fost vorba despre o altă femeie, aș fi improvizat și aș fi ieșit basma curată. Însă nu și cu Lindsay. Cu ea lucrurile stăteau altfel, amănuntele astea
nu contau. A pornit pe drumul ei preferat – da, avea un drum preferat – și am tot vorbit până când am ajuns în Guilford și ne-am oprit în parcarea de la Laurel Mall.
Am rămas în mașină și am continuat să vorbim.
Era perfect. Faptul că vorbeam față în față s-a dovedit a fi doar o continuare a tuturor convorbirilor noastre telefonice, a e-mailurilor și a discuțiilor online. Prima noastră întâlnire a fost o continuare a primului nostru contact online și debutul unei conversații care va dura atât cât vom dori noi să dureze. Am vorbit despre familiile noastre sau despre ce mai rămăsese din ele. Și părinții lui Lindsay erau divorțați: mama și tatăl ei locuiau la distantă de vreo douăzeci de minute unul de celălalt și, în copilărie, făcuse naveta între ei. Era mereu cu bagajul pregătit. În zilele de luni, miercuri și vineri, dormea în camera ei din locuința mamei. În zilele de marți, joi și sâmbătă, dormea în camera ei din locuința tatălui. Duminicile erau zilele cu probleme, pentru că
trebuia să aleagă singură unde voia să stea.
Mi-a spus că n-am pic de gust și mi-a criticat ținuta pe care o alesesem pentru întâlnire: o cămașă încheiată
până în gât, decorată cu flăcări metalice, pusă peste un tricou fără mâneci. Și jeanși (scuze). Mi-a povestit despre ceilalți doi tipi cu care se întâlnea, pe care îi menționase deja online, și, sincer, cred că până și Machiavelli s-ar fi rușinat dacă m-ar fi auzit cum m-am
apucat să-i discreditez (pentru chestia asta nu-mi cer nicio scuză). Iar eu i-am spus totul despre mine, inclusiv că nu voi putea să-i vorbesc despre munca mea – la o slujbă pe care nu o căpătasem încă. Am fost ridicol și arogant, iar ea mi-a atras atenția asupra atitudinii mele, dând din cap cu un aer grav.
I-am spus că mă îngrijora apropiatul test poligraf, pe care trebuia să-l trec ca să obțin permisul de acces la informații, iar ea s-a oferit să repete cu mine – ca într-un soi de preludiu bizar. Filosofia ei de viață a fost o pregătire perfectă pentru mine: spune ce vrei, spune cine ești, fără să-ți fie absolut deloc rușine. Problema lor, dacă te resping. Niciodată nu mă mai simțisem atât de în largul meu în prezența unei alte persoane și niciodată
nu-mi dorisem atât de mult să mă critice cineva pentru defectele mele. Ba chiar am lăsat-o să mă fotografieze.
Doar vocea ei o auzeam în minte pe drumul spre Anexa Prieteniei (Friendship Annex), complexul cu nume straniu al NSA, unde urma să am ultimul interviu în vederea obținerii permisului de acces la informațiile secrete. Am fost condus într-o încăpere fără geamuri și am fost legat de un scaun ieftin, fix ca un ostatic. Mi-au pus niște tuburi pneumografice în jurul pieptului și al stomacului, ca să-mi măsoare respirația. Cleștișorii din vârfurile
degetelor
îmi
măsurau
activitatea
electrodermală, manșeta de tensiometru de la braț îmi
măsura frecvența cardiacă, iar un senzor fixat pe scaun îmi înregistra fiecare mișcare involuntară a corpului.
Toate dispozitivele astea – înfășurate, fixate, agățate și legate strâns de mine și în jurul meu – erau conectate la un poligraf mare și negru, pus pe masa din fața mea.
De cealaltă parte a mesei, pe un scaun mult mai drăguț și mai comod, stătea persoana care îmi făcea testul. O doamnă care-mi amintea de o fostă profesoară
de-ale mele – și mare parte din timp am încercat să-mi aduc aminte numele ei. Ea, doamna specialistă care îmi făcea testul, a început să-mi pună tot felul de întrebări.
Primele au fost simple. Numele meu era Edward Snowden? M-am născut pe 21 iunie 1983? Apoi: am comis vreodată o infracțiune gravă? Am fost vreodată
dependent de jocuri de noroc? Am fost vreodată
dependent de alcool sau de droguri? Am fost vreodată
agent al unei puteri străine? Am pledat vreodată pentru răsturnarea prin violență a Guvernului Statelor Unite?
Nu existau decât două răspunsuri acceptate: „da” și
„nu”. Am răspuns „nu” de foarte multe ori, tot așteptând întrebările de care mă temeam.
Adică: „Te-ai îndoit vreodată în mediul online de competența și probitatea personalului medical de la Fort Benning?” „Ce ai căutat pe site-ul Laboratorului Nuclear Los Alamos?” Însă întrebările acestea nu mi-au fost puse și nici nu mi-am dat seama când s-a încheiat
testul.
L-am trecut cu brio.
Regulile cereau să răspund de trei ori la aceeași serie de întrebări și am luat testul de fiecare dată, ceea ce însemna nu doar că mă calificasem pentru TS/SCI, dar răspunsesem așa cum trebuie la toate întrebările din
„testul poligraf exhaustiv” (care combină întrebări normale, din viața de zi cu zi, cu altele care țin de terorism și de spionaj) – și așa dobândisem dreptul de acces la informațiile cele mai secrete.
În plus aveam o prietenă pe care o iubeam și eram în al nouălea cer.
Aveam doar 22 de ani.
Partea a doua
