Atunci am priceput că hotărârea lui era deja luată. Se deplasa mult mai ușor decât mine, în plus, era și mult mai zdravăn. N-aveam nicio șansă să-l prind dacă ar fi luat-o la fugă, iar, dacă aș fi încercat să-l opresc, mi-ar fi tras una de m-ar fi rupt în două. Nu puteam decât să-l raportez. Însă, dacă aș fi făcut-o, aș fi fost pedepsit pentru că permisesem ca discuția dintre noi să ajungă
atât de departe, fără să chem întăriri și fără să-i dau în cap cu cârja mea.
Eram furios. Și mi-am dat seama că urlam la el. De ce nu așteptase să mă duc la latrină și atunci să-și ia tălpășița? De ce mă punea în situația asta?
Iar el mi-a spus în șoaptă:
— Ești singurul care ascultă.
Și a început să plângă.
Cea mai nasoală chestie din seara aia a fost că l-am crezut. Băiatul era singur-singurel într-o companie de
două sute cincizeci de oameni. Am rămas un timp tăcuți, ascultând pocnetele artificiilor. Apoi am oftat și i-am zis:
— Trebuie să mă duc la latrină. O să lipsesc ceva vreme. Să nu cumva să faci vreo prostie!
După care m-am îndepărtat șchiopătând și fără să mă
uit înapoi.
Atunci l-am văzut ultima oară. Cred că atunci mi-am dat seama că nici eu nu eram făcut pentru armată.
Lucru confirmat la următoarea vizită medicală.
Doctorul era un bărbat înalt, un sudist deșirat, ușor sarcastic. După ce m-a consultat și mi-a mai făcut o radiografie, m-a anunțat că în niciun caz nu mă mai puteam întoarce la companie. Pentru că următoarea etapă a instrucției era cursul de parașutism. Și mi-a spus:
— Măi, băiete, dacă ai să sari din avion cu picioarele astea, praf ai să te faci.
M-a apucat deznădejdea. Dacă nu terminam instrucția de bază la timp, îmi pierdeam locul în 18X, ceea ce ar fi însemnat că aș fi fost repartizat în altă parte, în funcție de necesitățile armatei. Mă puteau transforma în absolut orice voiau ei: infanterist de duzină, mecanic, șoarece de birou, ajutor de bucătar la popotă, unde nu aș fi făcut altceva decât să curăț cartofi cât e ziua de lungă, sau – cel mai mare coșmar al meu – IT-ist la
serviciul de asistentă tehnică al armatei.
Probabil că doctorul a observat cât de abătut eram, pentru că și-a dres glasul și mi-a dat de ales: fie acceptam să fiu „reciclat” și îmi încercam norocul cu noua repartiție, fie îmi dădea un bilet prin care intram în procesul pe care ei îl numeau „separare de natură
administrativă”. Lucrul ăsta, mi-a explicat el, era o modalitate specială de părăsire a armatei, nici onorantă, dar nici dezonorantă, de care aveau parte numai recruții cu mai puțin de șase luni de stagiu. Era o despărțire simplă, asemănătoare mai degrabă cu o anulare a căsătoriei decât cu un divorț, și se rezolva relativ repede.
Trebuie să recunosc că mi-a plăcut ideea. În sinea mea, chiar mă gândeam că ar fi un soi de recompensă
karmică pentru înțelegerea pe care o avusesem față de tipul din Munții Apalași care dezertase. Doctorul m-a lăsat să mă gândesc. S-a întors după o oră și eu i-am acceptat oferta.
La scurtă vreme după aceea, am fost transferat la Unitatea Medicală, unde mi s-a spus că, dacă vreau să
mi se aprobe cererea de separare administrativă, trebuia să semnez o declarație în care spuneam că mă simțeam bine și că mi se reparaseră toate oasele. Semnătura mea era obligatorie, însă mi-a fost prezentată ca fiind o simplă formalitate. Doar o mâzgălitură acolo și eram
liber să plec.
Pe când stăteam cu declarația într-o mână și cu pixul în cealaltă, m-am prins care era șpilul: ce mi se părea mie a fi o ofertă generoasă, făcută unui recrut suferind de un doctor omenos din cadrul armatei, era de fapt modul prin care guvernul se sustrăgea de la orice răspundere, evitând astfel să plătească eventualele compensații bănești pentru problemele de sănătate căpătate în timpul instrucției. Regulamentul militar stipula că, în caz că aș fi fost demobilizat din motive medicale, guvernul ar fi fost obligat să plătească
spitalizarea, precum și tratamentele și terapiile necesare pentru vindecarea completă. În cazul unei separări administrative, toate aceste costuri cădeau în sarcina mea, iar libertatea îmi era condiționată de acceptarea acestei poveri.
Am semnat și am plecat în aceeași zi de acolo, șchiopătând în cârjele pe care armata îmi permisese să
le păstrez.
10.
Reabilitat și îndrăgostit
Nu mai țin minte exact când s-a întâmplat, însă, pe la mijlocul convalescenței, am început să gândesc din nou limpede. Firește, mai întâi a trebuit ca durerea să mai
scadă în intensitate, apoi mi-a dispărut treptat și depresia și, după săptămâni întregi în care m-am trezit de dimineață fără absolut niciun tel, în afară de a urmări cum se mișcă limbile ceasului, încet-încet am început să
fiu atent la ce-mi spuneau oamenii din jur: că eram tânăr, că încă aveam toată viața înainte. Însă nu am fost de acord cu asemenea vorbe astea decât atunci când am reușit să stau singur în picioare și să mă deplasez fără
ajutor. La fel ca dragostea familiei mele, acesta era unul dintre milioanele de lucruri despre care crezusem înainte că mi se cuvin pur și simplu.
În timpul primelor mele incursiuni în curtea din fața blocului unde era apartamentul mamei mele, mi-am dat seama că mai era ceva ce nu pusesem niciodată la îndoială în trecut: capacitatea mea de a înțelege tehnologia.
Iertați-mă dacă mă laud singur, ca un nesimțit, dar nu știu cum s-o spun în alt mod: dintotdeauna am avut talent la computere. Atât de bun eram, că nici nu-mi luam în serios priceperea, nu voiam să fiu lăudat pentru asta și nici nu voiam să reușesc în viață numai datorită
acestui lucru. Voiam să fiu lăudat pentru reușitele din alt domeniu – unul în care să întâmpin dificultăți.
Voiam să le dovedesc tuturor că nu eram doar un creier într-un borcan, că aveam și inimă, și mușchi.
Așa se explică chestia cu armata. În perioada
convalescenței, am ajuns să înțeleg că, deși experiența respectivă îmi rănise orgoliul, reușise totuși să-mi întărească încrederea în propriile forțe.
