Singurul lucru pe care-l puteam face ca să-mi vindec picioarele era să nu mai merg absolut deloc o perioadă.
Cu recomandările astea am fost dat afară din cabinetul doctorului și trimis să caut o modalitate de a mă
întoarce la batalion.
Numai că nu puteam să plec, pentru că nu aveam voie să-l părăsesc pe camaradul meu de luptă. Intrase la Radiologie după mine și încă nu ieșise de acolo. Am bănuit că nu se terminase consultul, așa că am așteptat.
Și am tot așteptat. Au trecut mai multe ore. Am profitat
de timpul acela ca să citesc ziare și reviste, lux de neconceput pentru un soldat care nu și-a terminat încă
instrucția de bază.
A apărut o asistentă, care mi-a zis că mă caută
sergentul la telefonul de la recepție. A durat ceva până
am ajuns acolo, șchiopătam al naibii de tare. Sergentul era negru de furie.
— Ce faci, măi, Snowflake? Ai citit ceva interesant?
Poate ai de unde să-ți faci rost și de niște budincă. De ce mama dracu’ n-ați plecat încă, băi, nenorociților?
— Don’ serjent…
Așa se zice în Georgia, unde mi se resuscitase vag accentul sudist.
— …încă-l aștept pe camaradul meu de luptă, don’
serjent.
— Și unde dracu’ e camaradul ăla al tău, Snowflake?
— Nu știu, don’ serjent. A intrat în cabinetul de consultații și n-a mai ieșit, don’ serj.
Răspunsul meu nu l-a mulțumit, așa că a zbierat și mai tare:
— Saltă-ți curu’ ăla beteag și treci de-l caută!
M-am târât până la Primiri urgențe ca să mă interesez.
Acolo mi s-a spus că bietul meu camarad de luptă era în operație.
Abia spre seară, după un potop de telefoane de la sergent, am reușit să aflu ce se întâmplase. Se pare că
toată săptămâna din urmă, camaradul meu de luptă
făcuse toate exercițiile de la instrucție cu șoldul fracturat și, dacă nu l-ar fi băgat imediat în operație ca să i-l pună
la loc cu niște șuruburi, ar fi putut să ajungă infirm pe viață. Era posibil să i se fi retezat niște nervi foarte importanți, pentru că fractura avea margini tăioase ca de lamă de cuțit.
Am fost trimis singur înapoi la Fort Benning și am ajuns din nou pe băncuța aia. Oricine stătea acolo mai mult de trei sau patru zile risca să fie „reciclat” – adică
obligat să ia de la început instrucția de bază – sau, și mai rău, să fie transferat la Unitatea Medicală și apoi trimis acasă. Unii tipi visaseră toată viața să intre în armată.
Pentru ei, armata reprezenta singura cale de evadare din familii cu probleme sau din cariere ajunse la capăt.
Iar acum erau obligați să se confrunte cu ideea unui eventual eșec și a revenirii la o viață civilă compromisă
în mod iremediabil.
Noi eram proscrișii, răniții rătăcitori, locatarii iadului, care nu aveau nici o altă treabă decât să stea câte douăsprezece ore zilnic pe o băncuță din fața unui zid din cărămidă. Din cauza rănilor noastre, fuseserăm declarați inapți pentru armată, iar acum trebuia să
plătim pentru asta prin izolare, de parcă sergenții de instrucție s-ar fi temut ca nu cumva să-i contaminăm și pe ceilalți cu slăbiciunile noastre ori cu ideile care ne
trecuseră prin cap cât timp fuseserăm surghiuniți pe băncuța aia. Pe lângă durerea pe care ne-o provocau afecțiunile noastre, mai trebuia să suportăm și pedeapsa de a ne fi fost interzise bucuriile mărunte ca, de exemplu, urmărirea focurilor de artificii în ziua de 4
Iulie. În loc de asta, trebuia să stăm de veghe în seara respectivă, pentru ca nu cumva să ia foc clădirea.
Am făcut de veghe câte doi pe tură. Eu mă sprijineam în cârje, prefăcându-mă că aș fi util la ceva. Partenerul meu era un puști de optsprezece ani, prietenos, modest și cam grăsuț, cu o rană destul de dubioasă – probabil autoprovocată. Zicea că îi pare îngrozitor de rău că se înrolase. Artificiile tot înfloreau în zare, timp în care el îmi povestea de zor ce greșeală făcuse, cât de îngrozitor de singur se simțea, cât de dor îi era de părinți și de ferma lor din regiunea Munților Apalași.
M-am arătat plin de înțelegere, deși nu-l puteam ajuta cu nimic. Tot ce puteam face era să-l trimit să discute cu preotul. Am vrut să-l sfătuiesc să strângă din dinți și să-i spun că, atunci când se va obișnui, nu se va mai simți atât de rău. Însă chiar atunci s-a proțăpit în fața mea, cât era el de mare, și, pe un ton copilăros, m-a informat clar că are de gând să dezerteze – ceea ce echivalează cu o crimă în armată – și m-a întrebat dacă am să-l dau de gol. Abia atunci am observat că își adusese și sacul cu toate hainele. Adică intenționa să dezerteze chiar în
momentul ăla.
În afară de a încerca să-i bag mințile în cap, habar n-aveam ce altceva să mai fac într-o asemenea situație. L-am avertizat că dezertarea era o idee foarte proastă, i-am spus că va fi emis un mandat de arestare pe numele lui și că orice polițai din țara asta l-ar putea băga la închisoare pe viață. Însă tipul a clătinat din cap. Acasă
la el, mi-a zis, acolo, în munți, nici măcar polițiști nu sunt. Aceasta era ultima lui șansă de libertate.
