conformam ei – pentru că, după ce am vorbit cu recrutorii din fiecare ramură, am decis să mă alătur armatei terestre; unii din familia mea, din Paza de Coastă, îi consideraseră dintotdeauna pe conducătorii acesteia unchii nebuni ai armatei americane.
Când am anunțat-o pe mama, a plâns zile în șir. Știam foarte bine că n-avea rost să-i spun tatei, care-mi zisese deja apăsat, în cursul unor discuții ipotetice, că-mi voi
irosi talentele tehnice acolo. Aveam 20 de ani; știam ce făceam.
În ziua când am plecat, i-am scris tatei o scrisoare – de mână, nu dactilografiată –, în care îmi explicam decizia.
Am strecurat-o sub ușa de la intrare a apartamentului său. Scrisoarea se încheia cu o declarație care-mi trezește și acum o grimasă. „Îmi pare rău, tată”, am scris, „dar este vital pentru dezvoltarea mea personală.”
9.
Raze X
Am intrat în armată pentru că îmi promitea că mă va ajuta să-mi depășesc limitele și pentru că nu semăna cu Paza de Coastă. N-a fost rău nici că am luat un punctaj destul de mare la examenele de admitere, calificându-mă astfel pentru posibilitatea de a deveni, la finalul instrucției, sergent în Forțele Speciale, în urma unui program pe care recrutorii îl numeau 18 X-Ray, conceput în ideea sporirii unităților flexibile, dar prea mici, care duceau cele mai grele lupte în războaiele tot mai obscure și răzlețe purtate de America.
Programul 18 X-Ray oferea o motivație considerabilă, deoarece, până la evenimentele de la 11 Septembrie 2001, ar fi trebuit să fiu deja în armată ca să primesc șansa de a urma cursurile extrem de solicitante pentru
calificarea în Forțele Speciale. Acest sistem nou presupunea testarea de la bun început a potențialilor soldați, identificându-i pe cei mai bine pregătiți fizic, cei mai inteligenți și cei cu abilități deosebite pentru învățarea limbilor străine – doar aceștia trecând mai departe. Apoi ei erau stimulați printr-un program de instrucție specială și o avansare rapidă în grad. Astfel erau atrași cei mai buni candidați, care, altminteri, s-ar fi putut orienta spre altceva. M-am antrenat de mi-a ieșit sufletul vreo două luni – sigur, eram în formă foarte bună, dar niciodată nu mi-a plăcut să alerg –, înainte să
mă sune recrutorul și să-mi spună că mi s-a aprobat dosarul: intrasem, reușisem. Eram primul candidat pe care îl înscrisese el vreodată în acel program și i-am simțit mândria și bucuria din voce atunci când mi-a zis că, după instrucție, probabil că voi intra în unitatea de telecomunicații a Forțelor Speciale ori în cea de geniști sau voi ajunge sergent de informații.
Probabil. Dar, mai întâi, trebuia să iau parte la instrucția militară de bază, care avea să se desfășoare la Fort Benning, Georgia.
Tot drumul până acolo am stat lângă același tip – în autobuz, în avion, iar în autobuz, de la Maryland și până în Georgia. Era enorm, un culturist umflat, cam la 100–130 de kilograme. Plus că vorbea non-stop, conversația lui alternând între promisiunea că îl va
pocni în nas pe sergentul de instrucție, dacă acesta îi va vorbi urât, și recomandarea diverselor cicluri de steroizi pe care ar trebui să-i iau ca să pun și eu niște mușchi ca lumea pe mine. Nu cred că s-a oprit nici măcar ca să
respire până când am ajuns pe terenul de instrucție de la Sand Hill, Fort Benning – un loc care, dacă mă
gândesc bine, nici nu avea prea mult nisip2.
Sergenții de instrucție ne-au întâmpinat cu un soi de furie nimicitoare și ne-au dat porecle bazate pe primele infracțiuni și pe cele mai grave greșeli de care ne făcuserăm vinovați, cum ar fi faptul că îndrăzniserăm să coborâm din autobuz îmbrăcați cu cămăși înflorate și viu colorate sau că aveam nume care puteau fi foarte ușor modificate într-un apelativ porcos sau doar amuzant. Foarte curând, eu am ajuns Snowflake [Fulg-de-Nea], iar colegul meu de scaun a primit porecla Daisy [Narcisa] și nu a putut decât să strângă din dinți
– acolo nimeni nu cuteza să strângă pumnii – și să
spumege.
Imediat ce sergenții de instrucție au observat că mă
cunoșteam deja cu Daisy și că eram cel mai slab din pluton – 57 de kilograme la o înălțime de 1,79 metri în vreme ce el era cel mai greu, au decis să se distreze puțin, punându-ne să lucrăm în pereche de câte ori era 2 Joc de cuvinte în lb. engl. - sand hill înseamnă „dună de nisip” (n. tr.).
posibil. Nici acum nu am uitat exercițiul care se chema
„căratul camaradului”, când trebuia să-ți transporți partenerul „rănit” pe o distanță egală cu lungimea unui teren de fotbal, folosind mai multe tehnici, ca de pildă:
„târârea de gât”, „pompierul” și, cea mai comică dintre toate, „trecerea miresei peste prag” Nici nu mă vedeai atunci când trebuia să-l car eu pe Daisy. Părea că
plutește pur și simplu, cu toate că eu eram undeva sub el, asudând din greu și înjurând de mama focului, chinuindu-mă să-i trec fundul uriaș dincolo de linia porții, înainte să cad lat la pământ. Daisy se ridica râzând în picioare, mă punea în jurul gâtului de parcă
aș fi fost un prosop ud și pornea zburdând ca un puști pe poteca din pădure.
Eram în permanență murdari și ne durea mereu tot corpul, însă n-au trecut decât câteva săptămâni și am ajuns în cea mai bună formă în care fusesem vreodată.
Conformația mea firavă – un blestem până atunci – a devenit curând un avantaj, pentru că făceam foarte multe exerciții la care trebuia să ne folosim greutatea corporală. Daisy nu era capabil să se cațăre pe frânghie, în vreme ce eu mă cocoțam pe ea cu agilitate de veveriță.
Se chinuia din răsputeri să-și ridice numărul incredibil de mare de kilograme peste bară, ca să facă un minimum de tracțiuni, în timp ce eu puteam să fac de două ori mai multe cu o singură mână. Abia dacă reușea
câteva flotări înainte să curgă transpirația pe el, iar eu le făceam bătând din palme sau sprijinindu-mă doar în degetele mari. La testul de flotări în două minute, pe mine m-au oprit mai devreme pentru că bătusem recordul unității.
Fie mergeam în marș, fie alergam. Alergam în permanență. Mulți kilometri înainte de masa de la popotă, mulți kilometri după masa de la popotă – pe drumuri, pe câmpuri și pe pista din jurul terenului, în vreme ce sergentul de instrucție zbiera niște vorbe ritmate, ca să ne imprime cadența:
În desert m-am dus
unde mișună teroriștii,
mi-am scos maceta
și arma mi-am scos.
Stâng, drept, stâng, drept – mori, mori, mori!
Asta-i soarta ta dacă te pui cu noi!
În peșteri m-am dus
unde se ascund teroriștii,
am scos o grenadă
