și am zvârlit-o peste ei.
Stâng, drept, stâng, drept – mori, mori, mori!
Asta-i soarta ta dacă te pui cu noi!
Tot alergatul ăsta în formație, toate strigătele astea sacadate te calmează cumva, te fac să uiți de toate durerile, pentru că îți umplu urechile cu larma a zeci de alți bărbați care răcnesc odată cu tine și te obligă să stai cu ochii țintă la picioarele celui care aleargă în fața ta.
Și, după un timp, îți dispar toate gândurile. Nu mai ești capabil decât să numeri, iar mintea ți se dezintegrează
și singura realitate care-ți rămâne sunt oamenii din jur, care merg în pas cu tine, kilometru după kilometru după kilometru. Aș vrea să spun că avea un efect calmant, numai că te secătuia de vlagă, de simțăminte și de tot. Aș vrea să spun că eram împăcat, numai că eram cumplit de obosit. Exact asta era și intenția armatei. Nici măcar sergentul nu ne mai pocnea atât de des și asta nu pentru că s-ar fi temut de noi, ci pentru că era epuizat și el: oricum, nu merita efortul. Armata își creează soldații scoțându-le mai întâi toată vlaga din trup, până ajung prea slăbiți să le mai pese sau să facă altceva în afară de a se supune ordinelor.
Numai noaptea, în cazărmi, mai apucam și noi să ne tragem sufletul, lucru pe care îl câștigam după ce ne aliniam în fața paturilor, recitam „Crezul soldatului” și apoi cântam imnul Statelor Unite. Daisy uita mereu cuvintele, așa că i le șopteam eu, ca un sufleor de la teatru. Ca să nu mai zic că era și afon.
Unii băieți stăteau treji până târziu, discutând despre ce îi vor face ei lui bin Laden când îl vor găsi, căci erau cu toții convinși că îl vor găsi. Majoritatea fanteziilor lor aveau legătură cu decapitarea, castrarea sau câteva cămile în călduri. Eu, pe de altă parte, visam să fug, dar nu prin peisajul luxuriant al Georgiei, ci pe undeva, printr-un deșert.
La un moment dat, în a treia sau a patra săptămână, făceam un exercițiu de orientare pe teren, ceea ce înseamnă că plutonul tău intră în pădure și merge pe un teren plin de vegetație divers colorată, ca să ajungă la coordonatele stabilite dinainte, urcând pe stânci și traversând ape curgătoare, fără să aibă la îndemână
nimic altceva decât o hartă și o busolă – adică nici tu GPS, nici tu tehnologie digitală. Mai făcuserăm asemenea exerciții și înainte, însă niciodată cu tot echipamentul pe noi – fiecare aveam o raniță grea de vreo douăzeci și ceva de kilograme. Dar cel mai rău era că bocancii pe care mi-i dăduse armata îmi erau atât de mari, că practic înotam în ei. De cum am ieșit din cazarmă pentru apel, am și simțit că-mi apar bășici.
Cam pe la mijlocul exercițiului de orientare, eu eram deja înainte și mă cățăram pe un copac dărâmat de furtună, de unde aveam totul în bătaia armei și îmi puteam da seama dacă ne aflam pe drumul cel bun.
După ce am constatat că așa era, am vrut să mă dau jos,
dar chiar atunci am văzut un șarpe încolăcindu-se fix sub mine. Nu mă prea pasionează științele naturii, așa că nu știu ce fel de șarpe era, dar nici că-mi păsa.
Copiilor din Carolina de Nord li se spune că toți șerpii sunt veninoși și nu aveam de gând să mă îndoiesc de asta tocmai atunci.
Așa că am încercat să pășesc prin aer. M-am crăcănat o dată, de două ori, și mi-am dat seama că o să cad.
Când am ajuns pe sol, la oarecare distanță de șarpe, mi-a trecut un junghi de foc prin picioare, mai dureros decât orice mușcătură de viperă. Cei câțiva pași pe care a trebuit să-i fac ca să-mi recapăt echilibrul mi-au dat de înțeles că ceva nu era tocmai în regulă. Nu era deloc în regulă și mă durea de-mi săreau ochii din cap. Însă nu puteam să mă opresc, pentru că eram în armată, iar armata era în mijlocul pădurii. Mi-am adunat toate puterile, am încercat să nu mă mai gândesc la durere și m-am concentrat doar asupra menținerii cadenței –
stâng, drept, stâng, drept –, sperând că ritmul acela îmi va distrage atenția.
Am mers mai departe din ce în ce mai greu, dar nu m-am dat bătut și am reușit să termin traseul, însă doar pentru că nu aveam de ales. Deja nu-mi mai simțeam picioarele când am ajuns la cazarmă. Patul meu – sau priciul ori cum i s-o spune – era cel de deasupra și abia dacă am putut să mă urc în el. A trebuit să mă apuc de
bară, să-mi salt trunchiul de parcă aș fi vrut să ies dintr-un bazin și apoi să-mi trag fundul și picioarele după
mine.
În dimineața următoare am fost smuls dintr-un somn agitat de zăngănitul unui coș metalic de gunoi care se rostogolea pe intervalul dintre paturi – așa ne deștepta sergentul de instrucție atunci când nu era mulțumit de felul în care-și făcuse datoria unul dintre noi. Din instinct, am țâșnit din pat și am aterizat pe podea.
Atunci m-au lăsat picioarele și m-am prăbușit. Parcă
nici nu le mai aveam.
M-am agățat de patul de jos, încercând să mă ridic sprijinindu-mă în brațe, la fel cum făcusem înainte. Însă, de cum mi-am mișcat picioarele, mi-au înțepenit mușchii și am căzut imediat la loc.
Între timp, ceilalți se adunaseră în jurul meu. La început au râs, după aia și-au dat seama că-i o treabă
serioasă și s-au neliniștit. Dar au amuțit cu toții când s-a apropiat de noi sergentul de instrucție.
— Ce-ai pățit, băi, puță bleagă? m-a întrebat el. Saltă-te de acolo, dacă nu vrei să te fac una cu dușumeaua!
Dar, văzând agonia care mi-a schimonosit fața atunci când, dând dovadă de imprudență, am vrut să execut imediat ordinul, mi-a pus o mână pe piept ca să mă
oprească.
— Daisy, ia-l pe Snowflake și pune-l pe băncuța asta!
Apoi s-a lăsat pe vine lângă mine, de parcă nu i-ar fi convenit să-l audă și ceilalți că știe să vorbească mai blând, și mi-a șoptit cu voce răgușită:
— Ascultă la mine, soldat! Imediat ce se deschide dispensarul, ai să-ți târăști frumușel curul până acolo.
Dispensar se cheamă locul unde își trimite armata răniții ca să fie maltratați de profesioniști.
Este o mare rușine să fii rănit în armată, pentru că
armata susține că unul dintre țelurile ei majore este acela de a crea soldați care să se simtă invincibili, dar și pentru că dorește să se protejeze împotriva eventualelor acuzații de folosire a unor procedee brutale în timpul instrucțiilor. Acesta este motivul pentru care aproape toți care se rănesc în timpul exercițiilor sunt considerați niște smiorcăiți sau, mai rău, niște prefăcuți.
După ce m-a cărat până pe băncuță, Daisy a trebuit să
plece. Pentru că regula era ca răniții să fie separați de cei care nu aveau nimic. Noi, răniții eram niște paria, niște leproși. Eram acei soldați care nu puteau să participe la instrucție din cauza unor bagatele de genul entorse, tăieturi și arsuri, până la fracturi de glezne și mușcături, profund necrozate, de păianjeni. Acum, noii mei camarazi de luptă erau cei de pe această băncuță a rușinii. Camaradul de luptă este persoana care, conform regulamentului, te însoțește pretutindeni, la fel cum și tu îl însoțești pretutindeni, pentru ca nu cumva vreunul
dintre noi să rămână singur – chiar dacă șansele ca așa ceva să se întâmple sunt aproape infime. Pentru că, dacă
ești singur, ai putea să începi să gândești, iar gânditul ăsta poate crea probleme armatei.
Camaradul de luptă care mi s-a repartizat era un tip isteț, chipeș în stil Captain America, fost manechin, care se lovise la șold cu o săptămână în urmă, dar nu se îngrijise, iar acum durerea devenise aproape de nesuportat și era la fel de șontorog ca mine. Nici el și nici eu nu aveam chef de vorbă, așa că am șontâcăit alături, într-o tăcere posomorâtă – stâng, drept, stâng, drept. Însă mult mai încet. La spital mi s-a făcut o radiografie și mi s-a spus că am fracturi bilaterale ale tibiei. Cică acestea sunt fracturi de stres, fisuri pe suprafața oaselor, care se pot adânci în timp și din cauza efortului, iar atunci oasele se crapă până la măduvă.
