Acum mă simțeam mai puternic și nu mă mai temeam atât de mult de durere, ci, mai degrabă, îi eram recunoscător că mă ajutase să mă autodescopăr și să
progresez. Viața de dincolo de gardul din sârmă
ghimpată mi se părea mai ușoară. Una peste alta, armata îmi luase doar părul – care între timp crescuse la loc – și mă cadorisise cu un picior paradit, care deja se vindeca.
Eram pregătit să înfrunt realitatea: dacă încă simțeam dorința de a-mi servi tara – și clar încă o simțeam –, atunci trebuia s-o fac cu capul și cu mâinile, prin intermediul computerelor. Așa, și numai așa, i-aș oferi tării mele tot ce aveam eu mai bun. Chiar dacă numai veteran nu eram, faptul că fusesem verificat de armată
nu putea decât să-mi sporească șansele de angajare la unul dintre serviciile de informații, unde talentele mele erau la mare căutare și unde, probabil, aveam să mă
confrunt cu mari provocări.
Prin urmare, m-am văzut nevoit să mă împac cu inevitabilul: aveam nevoie de un permis de acces la informațiile secrete. Există trei niveluri de asemenea autorizații: confidențial, secret și strict secret. Ultimul dintre acestea putând căpăta subdiviziunea „ultra
secret”, unde accesul se poate face doar prin mult râvnitul permis „TS/SCI”, necesar doar pentru agențiile de top – CIA și NSA. Acest TS/SCI3 era cel mai greu de obținut, dar îți și deschidea o sumedenie de uși, așa că
m-am întors la Anne Arundel Community College, în timp ce îmi căutam și joburi care să-mi poată susține cererea și să dau bine în cadrul anchetei SSBI (Single Scope Background Investigation), la care sunt supuși toți cei care își doresc o asemenea autorizație. Deoarece aprobarea pentru un permis TS/SCI durează un an sau mai mult, recomand asta tuturor celor care trebuie să se recupereze după o fractură. Tot ce trebuie să faci este să
completezi niște formulare și, apoi să stai cuminte, cu picioarele în sus, și să încerci să nu comiți prea multe infracțiuni cât timp guvernul federal stabilește verdictul. Restul nu mai depinde de tine, nu mai ai ce face.
Pe hârtie, eu eram candidatul perfect. Copil dintr-o familie de militari, în care fiecare membru de vârstă
adultă deținea câte un permis de acces la un anumit nivel de informații. Mă înrolasem și voisem să lupt pentru țara mea, până când un accident nefericit mă
scosese din cursă. Nu aveam cazier, nu mă drogăm. Nu făcusem decât un singur credit, din acela pentru 3 TS/SCI – Top Secret/Sensitive Compartmented Information.
studenți, ca să obțin certificatul de operare Microsoft. Și îmi plătisem toate ratele la timp.
Bineînțeles că nimic din toate atuurile mele nu mă
împiedica să fiu îngrijorat.
Mergeam cu mașina la cursurile de la AACC, vreme în care Național Background Investigation Bureau îmi scotocea prin întreaga viață și interoga aproape toate persoanele care mă cunoșteau: părinții, celelalte rude –
de toate gradele foștii colegi, prietenii. Mi-au examinat pe îndelete toate lucrările mediocre pe care le făcusem în școală și, sunt absolut convins, au discutat și cu unii dintre foștii mei profesori. Am avut impresia că au vorbit și cu Mae, cu Norm și cu un tip cu care am lucrat într-o vară, la o tarabă de snow cone, în parcul de distracții Six Flags America. Scopul acestei verificări a trecutului meu nu era doar acela de a-mi descoperi greșelile, ci, mai ales, de a afla dacă am fost compromis sau șantajat. Cel mai important lucru pentru IC
(Comunitatea de Informații) nu este să fii 100% curat, pentru că atunci n-ar mai angaja pe nimeni. Ei vor să
afle dacă ești 100% sincer în declarațiile făcute, dacă nu ascunzi niciun secret murdar, pe care o putere inamică
să-l poată folosi împotriva ta și, în consecință, împotriva agenției.
Normal că toate astea m-au pus pe gânduri și, în timp ce stăteam în trafic, îmi treceau prin minte toate
momentele din viață pe care le regretam acum. Însă
nimic din trecutul meu nu i-ar fi făcut să se încrunte pe anchetatorii aceia obișnuiți să afle că analistului de vârstă mijlocie de la nu știu care think-tank îi place să
poarte scutece și să fie plesnit peste funduleț de mămăițe îmbrăcate în piele. Însă nu pot nega faptul că
tot acest proces creează o anumită paranoia, pentru că
nu trebuie să ai cine știe ce fetișuri de budoar ca să fi făcut anumite lucruri de care acum te jenezi și să te temi că străinii te-ar putea înțelege greșit dacă aceste lucruri ar ieși acum la suprafață. Doar am crescut odată cu internetul! Dacă nu ai căutat online ceva rușinos sau obscen înseamnă că n-ai stat prea mult timp conectat, deși pe mine nu pornografia mă îngrijora. Că doar toată
lumea se uită la poze și filme porno; iar voi, cei care clătinați dezaprobator din cap, nu vă faceți griji: nu am să vă divulg secretul. Nu, grijile mele erau de o natură
mai personală: toate cretinătățile șovine pe care le-am spus și opiniile antisociale încă și mai cretine la care renunțasem în procesul maturizării mele informatice.
Mai precis, mă îngrijorau comentariile absolut imbecile pe care le postasem pe forumuri, pe chaturi și pe site-uri de hackeri. Atunci când postezi sub pseudonim însemna – în capul meu – că poți să scrii liber. Dar adesea și fără să te gândești la ce scrii. Și, din moment ce un aspect major al culturii internetului se referă la
competiția din care iese câștigător acela care zice cea mai instigatoare chestie, eu niciodată nu am ezitat să
pledez în favoarea bombardării unei țări care punea taxe pe jocurile video sau să fiu de acord cu închiderea în lagăre de reeducare a oamenilor cărora nu le plăceau desenele animate japoneze. Însă nimeni dintre cei care au accesat site-urile respective nu m-au luat în serios, cu atât mai puțin eu însumi.
Numai că m-am cutremurat atunci când mi-am recitit postările. Jumătate din lucrurile pe care le spusesem nici măcar nu erau serioase – pur și simplu aveam nevoie de atenție la vremea respectivă –, însă nu mi-am imaginat vreodată că va trebui să mă explic în fața unui bărbat cu părul alb și cu ochelari cu rame din baga, aplecat peste un dosar enorm, etichetat DOSAR PERMANENT, în care să se afle întreaga mea viață. Cealaltă jumătate cuprindea lucruri pe care chiar am vrut să le spun la vremea respectivă și care erau încă și mai nasoale, pentru că doar un mucos le putea spune. Iar eu crescusem. Și nu doar că nu mă mai identificam cu părerile alea înfierbântate și hormonale, ci acum mă
declaram cu totul împotriva lor. Parcă voiam să mă cert cu o fantomă, așa mi se părea. Voiam să mă contrazic cu mine însumi, cu cel care fusesem atunci – tembel, pueril și adeseori cumplit de crud dar care dispăruse de multă
vreme. Nu suportam ideea de a fi veșnic bântuit de
persoana care am fost cândva, dar nici nu știam cum să-mi exprim cel mai bine remușcările și să mă distanțez cumva de cel de odinioară. Plus că nici nu-mi dădeam seama dacă merită să o fac. Mi se părea groaznic să fiu atât de strâns legat prin tehnologie de un trecut pe care îl regretam, dar pe care abia dacă mi-l mai aminteam.
Probabil că aceasta este cea mai comună problemă a generației mele, prima care a crescut online. Am putut să ne descoperim și să ne explorăm identitățile aproape nesupravegheați, fără să ne gândim câtuși de puțin că
remarcile nesăbuite și vulgaritățile noastre aveau să fie păstrate întru eternitate. Sunt sigur că vor fi de acord cu mine toți cei care au avut conexiune la internet înainte de a ajunge să aibă o slujbă și să între, cum se spunea atunci, „în rândul oamenilor” – precis că fiecare dintre noi are o postare anume de care se simte jenat sau un e-mail al cărui conținut i-ar putea atrage concedierea.
Totuși, situația mea era oarecum diferită, în sensul că
majoritatea forumurilor din vremea mea îți permiteau să-ți ștergi postările mai vechi. Aș fi putut să fac un program micuț, foarte micuț, și, în mai puțin de o oră, toate postările mele ar fi dispărut.
