Ar fi fost cel mai ușor lucru din lume. Credeți-mă, m-am gândit la asta.
Însă, în cele din urmă, nu am fost în stare. Parcă mă
tot oprea ceva. Nu mi se părea în regulă s-o fac. Sigur,
nu era ilegal să-mi șterg postările de pe fața pământului și nici nu m-ar fi făcut neeligibil pentru permisul de acces la informații dacă ar fi aflat cineva despre ele. Însă
nu-mi plăcea deloc ideea. Ștergându-mi postările, nu aș
fi făcut altceva decât să susțin unele dintre cele mai aspre principii ale vieții online: nimeni nu are voie să
greșească vreodată și cel care greșește e obligat să
răspundă pentru asta cât va trăi. Pe mine nu mă interesa neapărat integritatea textelor din arhive, cât mă interesa integritatea propriului suflet. Nu voiam să trăiesc într-o lume în care toți oamenii erau obligați să pretindă că ar fi perfecți, pentru că ar fi fost o lume în care nici eu și nici prietenii mei nu am fi avut loc. Ștergerea respectivelor comentarii ar fi echivalat cu ștergerea propriei mele identități, a locului din care veneam, a devenirii mele. Să-mi neg eul din tinerețe însemna să
neg validitatea eului meu actual.
Am hotărât să nu mă ating de comentarii și să mă
gândesc cum să mă împac cu ele. Ba chiar mi-a trecut prin minte că loialitatea de care dădeam dovadă mă va obliga să postez în continuare. Cu timpul însă, am depășit și faza acestor opinii, dar nu am renunțat la impulsul meu inițial, fie și pentru că mi se părea un pas important pe drumul către maturizare. Nu trebuie să
ștergem din mediul online lucrurile de care ne este rușine. Tot ce putem face este să ne controlăm reacțiile
– fie permitem trecutului să ne împovăreze, fie îi acceptăm lecțiile, evoluăm și mergem mai departe.
Acesta ar fi primul principiu care mi-a trecut prin cap în perioada mea de inactivitate, dar în care am început procesul de reformare personală. Și, cu toate că mi-a fost greu, am încercat să nu mă abat de la el.
Nu știu dacă o să mă credeți, însă singura urmă a existenței mele online care nu m-a stânjenit prea tare a fost profilul pe care mi-l făcusem pe site-urile matrimoniale. Poate datorită faptului că sperasem ca tot ce scrisesem acolo să conteze cu adevărat – de vreme ce scopul proiectului era ca unei persoane din Viața Reală
să i se pară interesante cuvintele mele și, implicit, să
ajungă să mă placă.
Mă înscrisesem pe un website care se chema HotOrNot.com, cel mai popular dintre site-urile de rating de la începutul anilor 2000, alături de RateMyFace și AmIHot (ale căror caracteristici au fost combinate de tânărul pe atunci Mark Zuckerberg întrun site pe care l-a botezat FaceMash și care, ulterior, a devenit Facebook). HotOrNot era cel mai popular site de rating din perioada pre-Facebook dintr-un singur motiv: era cel mai bun dintre puținele site-uri asemănătoare
care
aveau
și
o
componentă
matrimonială.
În esență, fiecare utilizator vota fotografiile postate de
ceilalți: Hot (sexy) sau Nu. O funcție suplimentară, de care beneficiau utilizatorii înregistrați, așa ca mine, îți oferea posibilitatea de a-i contacta pe ceilalți utilizatori înregistrați, cu condiția să le fi votat pozele cu „Hot” și apoi să fi dat clic pe „Meet Me”. Prin acest procedeu banal și tembel am ajuns eu s-o cunosc pe Lindsay Mills, partenera mea și dragostea vieții mele.
Acum, când mă uit la pozele acelea, mă umflă râsul văzând cum era Lindsay la 19 ani: bleguță, stângace și adorabil de timidă. Însă, la vremea respectivă, mie mi se părea absolut seducătoare, un vulcan blond, în plus, fotografiile erau foarte frumoase, de o calitate artistică
ieșită din comun, mai degrabă autoportrete decât selfie-uri. Îți atrăgeau privirea și te captivau. Jocul vag de lumini și umbre era încântător. Avea chiar și o nuanță
de autoironie: una dintre poze fusese făcută în laboratorul foto unde lucra ea, iar alta, atunci când nu era cu fata la cameră.
Am cotat-o cu Hot, adică nota zece. Spre marea mea surpriză, s-a întâmplat să ne potrivim (ea mi-a dat nota opt, îngerul meu iubit) și, cât ai bate din palme, am început o conversație online. Lindsay studia fotografia artistică. Avea propriul website, pe care ținea un jurnal și posta diferite poze: cu păduri, flori, fabrici abandonate și – preferatele mele – multe cadre cu ea.
Am căutat pe internet și am folosit toate datele aflate
ca să-mi fac o imagine de ansamblu: orașul în care s-a născut (Laurel, Maryland), școala la care studia (MICA, Maryland Institute of Contemporary Art). La un moment dat, i-am mărturisit că am urmărit-o în mediul virtual. Mă simțeam ca un jeg, dar Lindsay m-a întrerupt:
— Și eu te-am căutat online, domnule, mi-a zis ea.
Și a început să înșire o listă întreagă de date despre mine. Îmi verificase și adresa de e-mail pe zeci de site-uri, ca să afle pe care mă înregistrasem.
Acestea au fost unele dintre cele mai frumoase cuvinte pe care le auzisem eu vreodată, dar tot ezitam să mă întâlnesc cu ea în realitate. Am stabilit o întrevedere și, pe măsură ce se apropia ziua, deveneam tot mai agitat. Mă înspăimânta ideea de a lua relația stabilită online și de a o trece offline. Ar fi fost o idee înspăimântătoare chiar și într-o lume fără escroci și criminali în serie. Știam din experiență că, cu cât comunicai mai mult cu cineva online, cu atât mai mare urma să fie dezamăgirea atunci când te întâlneai pe viu cu persoana respectivă. Lucrurile pe care le scrii extrem de ușor pe un ecran devin cele mai grele lucruri de spus față în față. Distanța favorizează intimitatea: nimeni nu e mai sincer decât atunci când se află singur într-o cameră și discută cu altcineva, tot singur, într-o altă
cameră. Întâlnește-te cu persoana respectivă și ai să-ți
pierzi libertatea de exprimare. Începi să vorbești mai prudent, începi să spui lucruri insipide, porți o conversație banală pe un teren neutru.
Online, Lindsay și cu mine ajunseserăm cei mai buni prieteni și mă temeam că vom pierde asta atunci când aveam să ne vedem. Pe scurt, mă temeam că nu mă va plăcea și mă va părăsi.
Nu ar fi trebuit să mă tem.
Lindsay – care insistase să vină cu mașina – mi-a zis că mă va lua din fața blocului în care locuia mama. La ora stabilită, stăteam pe trotuar, în răcoarea amurgului, și o ghidam prin telefon pe străzile cu nume asemănătoare și cu aspect identic din cartierul mamei.
