Înainte să pot găsi niște cuvinte de îmbărbătare, mama a continuat:
— Mă sună cineva pe linia cealaltă. Poate că e bunica.
Închid.
Fiindcă nu m-a sunat înapoi, i-am telefonat la nesfârșit, dar nu am reușit să obțin legătura, așa că am ajuns acasă și am așteptat în fața televizorului care urla, în timp ce actualizam mereu site-urile de știri. Noul modern de cablu pe care îl aveam se dovedea rapid mai rezistent decât toți sateliții telecom și turnurile de telefonie mobilă, care „cădeau” prin toată țara.
Revenirea mamei cu mașina din Baltimore a fost practic un târâș prin traficul afectat de criză. A ajuns în lacrimi, totuși ne număram printre cei norocoși. Pop era în siguranță.
La următoarea întâlnire cu bunica și cu Pop, s-a vorbit mult – despre planuri de Crăciun și planuri de Anul Nou –, dar Pentagonul și turnurile n-au fost menționate niciodată.
Pe de altă parte, tata mi-a povestit cum a trăit el ziua
de 11 Septembrie. Când turnurile fuseseră lovite, se afla la sediul Pazei de Coastă și, împreună cu trei colegi, a părăsit birourile din Directoratul Operațiuni pentru a găsi o sală de conferințe cu televizor, unde să poată
urmări emisiunile de știri. Un ofițer tânăr s-a repezit pe lângă ei pe coridor și a spus:
— Tocmai au bombardat Pentagonul.
În fața expresiilor lor de scepticism, tânărul a repetat:
— Vorbesc serios, ei tocmai au bombardat Pentagonul!
Tata s-a năpustit la o fereastră lungă cât tot peretele prin care putea să vadă, dincolo de Potomac, aproximativ jumătate din Pentagon, deasupra căruia se învolburau nori de fum negru, gros.
Cu cât tata a povestit mai des această amintire, cu atât am devenit mai intrigat de replica: „Ei tocmai au bombardat Pentagonul.” Țin minte că de fiecare dată
când o spunea, mă gândeam: „Ei”? Cine erau „Ei”?
Imediat America a împărțit lumea în „Noi” și „Ei” și toți erau fie cu „Noi”, fie împotriva „Noastră/ așa cum a remarcat memorabil președintele Bush chiar pe când molozul încă fumega. Vecinii din cartierul meu au arborat noi steaguri americane, parcă pentru a arăta ce tabără aleseseră. Oamenii adunau pahare de unică
folosință Dixie roșii, albe și albastre și le îndesau în toate gardurile din plasă de sârmă de la toate pasarelele
tuturor autostrăzilor dintre casa mamei și a tatei, pentru a scrie fraze ca: SUNTEM UNIȚI și SUNTEM
ÎMPREUNĂ, NU UITĂM NICIODATĂ.
Uneori mă duceam la un poligon de tir, iar acum, alături de vechile ținte circulare și siluetele decupate, apăruseră efigii de bărbați cu acoperăminte de cap arabe. Pistoalele care zăcuseră ani întregi în spatele geamurilor prăfuite ale vitrinelor erau acum etichetate
„VÂNDUT”. Americanii făceau coadă, de asemenea, să
cumpere telefoane mobile, în speranța că vor fi avertizați la următorul atentat sau cel puțin că vor putea spune „adio” dintr-un avion deturnat.
Aproape o sută de mii de spioni s-au întors să lucreze în agenții cu convingerea că dăduseră greș în unicul lor job și misiune: protejarea Americii. Gândiți-vă la vinovăția pe care o simțeau. Aveau aceleași temeri ca toți ceilalți, dar în plus erau afectați de vinovăție.
Evaluarea greșelilor lor putea să aștepte. În momentul acela a contat cel mai mult că și-au răscumpărat erorile.
Între timp, șefii lor s-au ocupat de campanii pentru bugete extraordinare și puteri extraordinare, folosindu-se de amenințarea terorii pentru a-și extinde puterile și mandatele dincolo de imaginația nu doar a publicului, ci chiar a celor care ștampilau aprobările.
12 septembrie a fost prima zi a unei noi ere, pe care America a înfruntat-o cu o hotărâre unitară, consolidată
de reînvierea patriotismului și de bunăvoința și simpatia întregii lumi. Privind retrospectiv, țara mea ar fi putut profita de oportunitatea aceasta pentru a face mult mai multe. Ar fi putut trata teroarea nu ca fiind fenomenul teologic pe care îl presupunea, ci ca fapta criminală care fusese în realitate. Ar fi putut profita de acest moment de solidaritate, rar întâlnit, ca să reafirme valorile democratice și să dea un imbold revenirii într-o lume conectată la rețea.
În schimb, a preferat să poarte război.
Cel mai mare regret al vieții mele este sprijinul pe care l-am acordat, în mod reflex și necondiționat, acestei decizii. Da, am fost scandalizat, însă acela n-a fost decât începutul unui proces în care inima mi-a învins complet judecata rațională. Am acceptat toate afirmațiile colportate de mass-media ca fiind fapte și le-am repetat ca și cum aș fi fost plătit pentru asta. Doream să fiu un eliberator. Doream să-i eliberez pe asupriți. Am îmbrățișat adevărul construit pentru binele statului, pe care, în pasiunea mea, l-am confundat cu binele țării. A fost ca și cum orice politică individuală pe care mi-o dezvoltasem se prăbușise – atât etosul antiinstituțional al hackerilor, care-mi fusese instilat online, cât și patriotismul apolitic, pe care-l moștenisem de la părinți, mi-au fost șterse din sistem iar eu fusesem reinițializat ca un agent perfect doritor al răzbunării. Partea cea mai
dureroasă a umilinței vine din recunoașterea ușurinței cu care m-am transformat și a entuziasmului cu care am salutat transformarea.
Cred că am vrut să fac parte din ceva. Înainte de 11
Septembrie, am fost ambivalent față de servirea țării, deoarece părea inutilă sau de-a dreptul plictisitoare.
Toți cei pe care îi știam că serviseră țara o făcuseră în ordinea mondială de după Războiul Rece, între căderea Zidului Berlinului și atentatele din 2001. În perioada aceea, care a coincis cu tinerețea mea, Americii i-au lipsit dușmanii. Țara în care am crescut era unica superputere globală și totul părea – cel puțin pentru mine sau pentru cei ca mine – prosper și stabil. Nu existau frontiere noi ce trebuiau cucerite sau probleme civice importante de rezolvat, decât online. 11
Septembrie a schimbat totul. Acum, în sfârșit, exista o luptă.
M-au îngrozit însă opțiunile de care dispuneam. Mă
gândisem că mi-aș putea servi cel mai bine țara din spatele unui terminal, dar un job IT normal părea prea confortabil și comod pentru această nouă lume de conflicte asimetrice. Speram să pot face ceva ca în filme sau în serialele TV – scenele acelea de hackeri-contra-hackeri, cu pereți pe care pâlpâie leduri de avertizări de viruși, urmăriri ale inamicilor și dejucarea schemelor lor. Din păcate pentru mine, agențiile principale care se
ocupau cu așa ceva – NSA și CIA – aveau cerințe de angajare formulate în urmă cu o jumătate de secol și cereau adesea în mod rigid o diplomă tradițională de colegiu, ceea ce înseamnă că, deși domeniul tehnologiei considera acceptabile diploma mea AACC și certificarea MESE, guvernul nu era de aceeași părere.
Totuși, cu cât am citit mai multe pe internet, cu atât am înțeles mai bine că lumea post-11 Septembrie era una a excepțiilor. Agențiile creșteau atât de mult și atât de rapid, în special în partea tehnică, încât uneori acordau veteranilor militari derogări de la obligativitatea diplomelor. Acela a fost momentul când am decis să mă
alătur.
S-ar putea să vă gândiți că decizia mea a avut sens sau că a fost inevitabilă, ținând seama de trecutul pe care familia mea l-a dedicat servirii țării. Dar n-a fost nici una, nici alta. Înrolându-mă, mă revoltam împotriva acelei moșteniri bine stabilite la fel de mult pe cât mă
