părăsesc America pentru a-mi da seama. O fi fost inventat World Wide Web la Geneva, în laboratorul de cercetare CERN în 1989, dar modurile în care webul este accesat sunt la fol de americane pe cât este și jocul de baseball, ceea ce dă Comunității de Informații (IC) americane avantajul terenului propriu. Cablurile și sateliții, serverele și turnurile, o parte atât de mare a infrastructurii internetului se află sub controlul Statelor Unite, astfel încât peste 90%o din traficul mondial pe internet se desfășoară prin tehnologii dezvoltate, deținute și/sau conduse de guvernul american și de firmele americane, majoritatea având sediul fizic pe teritoriu american. Țările care de obicei își fac griji cu privire la asemenea avantaje, precum China și Rusia, au
încercat să creeze sisteme alternative, cum ar fi Marele Firewall
sau
motoare
de
căutare
cenzurate,
sponsorizate de stat, ori constelațiile de sateliți naționalizați care oferă GPS „selectiv” – însă America rămâne
hegemonul,
păstrătorul
comutatorului
principal care poate porni sau opri pe aproape oricine oricând dorește.
Nu definesc doar infrastructura internetului ca fiind fundamental americană, ci și software-ul (Microsoft, Google, Oracle) și hardware-ul (HP, Apple, Dell) pentru calculatoare. Este totul, de la chip-uri (Intel, Qualcomm) la routere și modemuri (Cisco, Juniper) și până la serviciile web și platformele care oferă e-mail, socializare și depozitare în cloud (Google, Facebook și Amazonul cel invizibil, dar cel mai important ca structură, care oferă servicii de cloud Guvernului Statelor Unite). Deși o parte dintre aceste companii își produc dispozitivele în China, de exemplu, companiile în sine sunt americane și sunt supuse legii americane.
Problema este că sunt supuse și politicilor americane de secretizare care pervertesc legea și permit Guvernului SUA să supravegheze, practic, orice bărbat, femeie sau copil care a pus vreodată mâna pe un computer sau pe un telefon.
Dată fiind natura americană a infrastructurii comunicațiilor de pe planetă, ar fi trebuit să fie evident
că Guvernul SUA avea să se implice în acest tip de supraveghere în masă. Ar fi trebuit să fie evident mai ales pentru mine. Însă nu a fost – în cea mai mare parte, pentru că guvernul insista că nu făcea nimic de acest fel și în general tăgăduia această practică în tribunale sau în media cu o asemenea vehemență, încât puținii sceptici rămași care îl acuzau de minciună au fost tratați ca niște dependenți de conspirații cu părul vâlvoi.
Suspiciunile lor în privința programelor Agenției Naționale de Securitate (NSA) abia dacă păreau diferite de iluziile paranoice referitoare la mesajele extraterestre transmise prin unde radio către receptoarele ascunse în dinții noștri. Noi – eu, voi, noi toți – eram prea încrezători. Dar ceea ce m-a durut cel mai tare a fost faptul că, ultima dată când făcusem această greșeală, susținusem invazia în Irak și mă înrolasem în armată.
Când am ajuns în IC, eram convins că nu voi mai fi păcălit niciodată, mai ales prin prisma autorizării mele strict secrete. Cu siguranță, asta îmi garanta un grad de transparență. La urma urmei, de ce să păstreze guvernul secrete față de cei care-i păstrau secretele?
Toate acestea înseamnă că evidența nici măcar nu a devenit imaginabilă pentru mine decât la ceva vreme după ce m-am mutat în Japonia, în 2009, ca să lucrez pentru NSA, principala agenție de informații din America.
Era o slujbă de vis, nu doar pentru că era cea mai avansată agenție de informații de pe planetă, ci și pentru că avea baza în Japonia, un loc care ne fascinase întotdeauna pe mine și pe Lindsay. Mi se părea o țară
desprinsă din viitor. Deși eu aveam oficial poziția de contractant, responsabilitățile și mai ales locul de desfășurare a slujbei erau mai mult decât suficient ca să
mă atragă. Ironia sorții face ca doar mergând din nou la privat să fiu pus în poziția de a înțelege ce făcea guvernul meu.
Pe hârtie, eram angajatul firmei Perot Systems, o companie înființată de acel texan mărunțel și hiperactiv care a fondat Partidul Reformator și a candidat de două
ori la președinție. Dar aproape imediat după sosirea mea în Japonia, Perot Systems a fost achiziționată de Dell, așa că pe hârtie am devenit angajat al Dell. La fel ca în CIA, statutul de contractant era doar o formalitate și o acoperire, iar eu nu lucrasem până atunci decât într-o instituție a NSA.
Centrul Tehnic din Pacific (PTC) al NSA ocupa o jumătate dintr-o clădire împrejmuită cu garduri în enorma Bază Yokota a Forțelor Aeriene. Ca sediu al Forțelor SUA în Japonia, baza era înconjurată de ziduri înalte, porți de oțel și puncte de control bine păzite.
Yokota și PTC erau la distanță scurtă cu bicicleta de locul unde eu și Lindsay aveam un apartament în Fussa,
un oraș la marginea vestică a întinderii metropolitane vaste a orașului Tokyo.
PTC se ocupa de infrastructura NSA pentru întregul Pacific și oferea asistență pentru site-urile spiță ale agenției din țările apropiate. Majoritatea acestora se concentrau pe gestionarea relațiilor secrete care îngăduiau NSA să acopere zona Pacificului cu echipamente de spionaj, câtă vreme agenția împărtășea o parte din informațiile descoperite cu guvernele regionale – și câtă vreme cetățenii lor nu aflau ce făcea agenția. Interceptarea comunicațiilor era o parte majoră
a misiunii. PTC aduna „frânturi” din semnalele capturate și le trimitea înapoi, peste ocean, în Hawaii, de unde erau retransmise către partea continentală a Statelor Unite.
Titlul oficial al slujbei mele era de analist de sistem, cu responsabilitatea de a asigura mentenanța sistemelor locale ale NSA, deși o mare parte a muncii mele la început a fost aceea de administrator de sisteme, sprijinind conectarea arhitecturii sistemelor NSA la sistemele CIA. Pentru că eram singurul din regiune care cunoștea arhitectura CIA, mergeam și la ambasadele americane, precum cea pe care o lăsasem în Geneva, înființând și menținând legăturile care permiteau agențiilor să împărtășească informații în moduri care până atunci nu fuseseră posibile. Era prima dată în viața
mea când îmi dădeam seama cu adevărat de puterea de a fi singurul din încăpere care înțelege nu doar cum funcționează intern un sistem, ci și cum funcționează
împreună cu multiple sisteme – sau cum nu funcționează. Mai târziu, în timp ce șefii de la PTC
începeau să înțeleagă faptul că aveam talentul de a pune cap la cap soluții pentru problemele lor, mi s-a dat suficientă mână liberă pentru a propune proiecte proprii.
Două lucruri cu privire la NSA m-au șocat de la bun început: cât de sofisticat era sub aspect tehnologic prin comparație cu CIA și cât de puțin vigilent era în privința securității în însăși repetarea sa, de la compartimentarea informațiilor până la criptarea datelor. La Geneva, trebuia să cărăm hard drive-urile din computere în fiecare seară și să le încuiem în seif – mai mult decât atât, acele drive-uri erau codificate. NSA, la polul opus, abia se deranja să codifice ceva.
De fapt, a fost mai degrabă deconcertant să aflu că
NSA era atât de avansată în privința informațiilor cibernetice, însă deocamdată era în urmă sub aspectul securității cibernetice, inclusiv cea de bază: recuperarea după dezastru sau rezerva. Fiecare dintre site-urile spiță ale NSA aduna propriile informații, le depozita în propriile servere locale și, din cauza restricțiilor lărgimii de bandă – limitări ale cantității de date care pot fi
transmise cu viteză –, deseori nu trimitea copii înapoi la serverele principale din sediul NSA. Asta însemna că, dacă unele date erau distruse într-un site anume, informațiile pe care agenția muncise din greu să le adune se puteau pierde.
Șefii mei de la PTC înțelegeau riscurile pe care și le asuma agenția nepăstrând copii după multe dosare, așa că m-au însărcinat să conduc o echipă care să găsească
o soluție și să o prezinte factorilor de decizie de la sediu.
Rezultatul a fost un sistem de backup și depozitare care să acționeze ca o umbră a NSA: o copie completă, automată și care se actualizează permanent după toate materialele foarte importante ale agenției, care să
