transmis
publicului
într-o
versiune
desecretizată în iulie 2009, în aceeași vară pe care am petrecut-o cercetând abilitățile cibernetice chineze.
Acest rezumat, care avea banalul titlu Raport neclasificat despre Programul Președintelui de Supraveghere, a fost alcătuit de Birourile Inspectorilor Generali din cinci agenții (Departamentul Apărării, Departamentul de Justiție, CIA, NSA și Biroul Directorului Serviciului Național de Informații) și a fost oferit publicului în locul unei investigații complete a Congresului privind extinderea competenței NSA în perioada Bush. Faptul că președintele Obama, odată ajuns în funcție, a refuzat să ceară o investigație congresională completă a fost un prim semn, cel puțin pentru mine, că noul președinte –
pentru care făcuserăm campanie cu entuziasm și eu, și Lindsay – intenționa să continue fără o răfuială concretă
cu trecutul. Când administrația sa și-a schimbat imaginea și a recertificat programele asociate cu PSP, speranța lui Lindsay în privința lui, precum și a mea, avea să se dovedească din ce în ce mai deșartă.
Deși Raportul Neclasificat conținea în mare parte informații vechi, l-am găsit util în câteva privințe. Îmi amintesc că m-a uimit imediat tonul său curios, părând că se împotrivește prea mult, precum și câteva întorsături de logică și de limbaj care nu aveau sens.
Deși raportul prezenta argumentele sale legale care sprijineau diversele programe ale agențiilor – rareori pomenite și rareori descrise –, n-am putut să nu observ faptul că aproape niciun oficial al ramurii executive care
chiar autorizase aceste programe nu fusese de acord să
fie intervievat de inspectorii generali. De la vicepreședintele Dick Cheney și procurorul general John Ashcroft, până la avocații DOJ David Addington și John Yoo, aproape toți jucătorii principali refuzaseră
să coopereze tocmai cu serviciile responsabile de tragerea la răspundere a IC-ului, iar inspectorii nu i-au putut obliga să coopereze, pentru că nu era o investigație oficială care să implice mărturii. Era greu pentru mine să interpretez absența lor din relatări ca fiind altceva decât o recunoaștere a abuzului.
Un alt aspect al raportului care m-a uimit a fost prezența unor referiri repetate și obscure la „Alte Activități
de
Informare”
(majusculele
aparțin
raportului) pentru care nu s-a găsit nicio „justificare legală viabilă” sau „bază legală” dincolo de revendicarea puterilor executive de către președintele Bush pe timp de război – un timp de război al cărui sfârșit nu se întrezărea deloc. Bineînțeles, aceste referiri nu ofereau nicio descriere despre ce anume ar putea fi aceste Activități, însă simpla deducție sugera o supraveghere ilegală pe plan local, fiind aproape singura activitate de informare neprevăzută în diferitele cadre legale care au apărut în urma PSP-ului.
Citind mai departe, nu eram sigur dacă ceva din acest raport justifica pe deplin manevrele legale implicate, cu
atât mai puțin amenințările făcute de procurorul adjunct, generalul James Comey, și de directorul FBI de la acea vreme, Robert Mueller, de a demisiona dacă
anumite aspecte ale PSP-ului erau reautorizate. Nu am remarcat nici vreun detaliu care să explice în întregime riscurile asumate de mulți dintre colegii mei din agenție
– agenți superiori mie, cu decenii de experiență – și de membri ai personalului DOJ care au contactat presa, exprimându-și neîncrederea fată de modul în care erau folosite abuziv aspecte ale PSP-ului. Dacă își riscau carierele, familiile și viețile, trebuia să fie la mijloc ceva mai grav decât ascultările ilegale care ajunseseră deja în presă.
Bănuiala m-a împins să caut versiunea clasificată a raportului și nu a fost deloc înlăturată de faptul că o asemenea versiune părea să nu existe. Nu înțelegeam.
Dacă versiunea clasificată era un simplu raport al păcatelor trecutului, ar fi trebuit să fie ușor accesibilă.
Dar nu era nicăieri de găsit. M-am întrebat dacă nu cumva căutam în locuri greșite. După o vreme în care am scotocit destul de mult și tot nu am găsit nimic, m-am hotărât să renunț. Viața mergea mai departe și aveam o grămadă de treabă. Când ți se cer recomandări despre cum să împiedici ca agenții și membrii IC să fie descoperiți și executați de Ministerul Chinez al Siguranței de Stat, e greu să-ți amintești ce căutai pe
Google în săptămâna precedentă.
Abia mai târziu, mult după ce uitasem de raportul lipsă al inspectorilor generali, versiunea clasificată mi-a apărut pe desktop, ca o dovadă a maximei de demult că
cel mai bun mod de a găsi ceva este să nu-l mai cauți.
Odată ce a apărut versiunea clasificată, mi-am dat seama de ce nu reușisem să o găsesc până atunci: nu putea fi văzută nici măcar de șefii agențiilor. Se afla în compartimentul Informațiilor Controlate în Mod Excepțional (ECI), o clasificare extrem de rară, folosită
doar pentru siguranța că ceva rămâne ascuns chiar și de cei care au autorizație strict secret. Datorită funcției mele, cunoșteam aproape toate fișierele ECI din NSA, dar nu și pe acesta. Desemnarea completă a clasificării raportului
era
TOP
SECRET//STLW//HES/COMINT//ORCON/NOFORN,
care se traduce prin: doar vreo câteva zeci de persoane din lume au autorizația de a citi acest lucru.
Eu nu eram, cu siguranță, printre ei. Raportul a ajuns la mine printr-o greșeală: cineva de la biroul inspectorilor generali ai NSA lăsase o copie în sistem la care eu, ca administrator de sistem, aveam acces.
Avertismentul STLW, pe care nu-l recunoșteam, s-a dovedit a fi ceea ce se numește un „cuvânt obscen”
În propriul meu sistem: o etichetă pentru un document care nu trebuia stocat pe drive-uri cu nivel
scăzut de securitate. Aceste drive-uri erau verificate permanent pentru orice cuvinte obscene nou apărute și, în clipa în care a fost găsit unul, am fost alertat ca să
decid cum ar fi mai bine să eliminăm documentul din sistem. Dar înainte să fac asta, trebuia să examinez eu însumi fișierul vinovat, doar ca să confirm că verificarea cuvintelor obscene nu marcase nimic în mod accidental.
