În mod normal, as fi aruncat doar o privire în treacăt peste acest fișier. Dar de data asta, de cum am deschis documentul și am citit titlul, am știut că-l voi citi până
la capăt.
Aici se afla tot ce lipsea din versiunea neclasificată.
Era tot ce lipsise din ceea ce citisem în presă și ce li se refuzase procedurilor din instanță pe care le urmărisem: o relatare completă a celor mai secrete programe de supraveghere ale NSA, precum și directivele agenției și politicile Departamentului de Justiție care fuseseră
folosite să submineze legea americană și să contravină
Constituției SUA. După ce am citit documentul, am înțeles de ce niciun angajat al IC nu-l transmisese vreodată jurnaliștilor și de ce niciun judecător nu avea să poată forța guvernul să-l prezinte în instanță.
Documentul era atât de secretizat, încât oricine avea acces la el și nu era administrator de sistem ar fi fost imediat identificat. Iar activitățile descrise acolo erau atât de ilegale, încât niciun guvern nu ar fi permis
vreodată publicarea versiunii integrale.
Un aspect mi-a atras imediat atenția: era limpede că
versiunea neclasificată pe care o cunoșteam deja nu era o revizuire a versiunii clasificate, cum ar fi fost în mod normal. Mai degrabă, era un document cu totul diferit, pe care versiunea clasificată îl demasca imediat drept o minciună sfruntată și născocită cu grijă. Duplicitatea era șocantă, mai ales dat fiind că tocmai îmi petrecusem luni întregi de-duplicând fișiere. De cele mai multe ori, când ai de-a face cu două versiuni ale aceluiași document, diferențele dintre ele sunt banale – câteva virgule aici, câteva cuvinte dincolo. Dar singurul lucru pe care aceste două rapoarte diferite îl aveau în comun era titlul.
În vreme ce versiunea neclasificată abia dacă făcea referire la faptul că NSA primise ordin să intensifice practicile de colectare de informații după atacurile din 11 Septembrie, versiunea clasificată descria natura și scara la care avea loc această intensificare. Sarcina NSA fusese schimbată fundamental, de la colectarea direcționată de comunicații, la „colectarea în masă”, un eufemism al agenției pentru supravegherea în masă. În timp ce versiunea neclasificată disimula această
schimbare, susținând extinderea supravegherii prin înspăimântarea publicului cu spectrul terorii, versiunea clasificată făcea această schimbare explicită, justificând-
o ca pe un corolar legitim al abilității tehnologice extinse.
Porțiunea inspectorilor generali ai NSA din raportul clasificat descria ceea ce numea „un gol de colectare”, remarcând că legislația existentă a supravegherii (în special Legea Supravegherii Informațiilor Externe) data din 1978, un timp când majoritatea semnalelor de comunicare erau transmise prin linii telefonice sau prin radio, nu prin sateliți și prin cabluri cu fibră optică. În esență, agenția susținea că viteza și volumul comunicațiilor contemporane depășiseră și întrecuseră
legea americană – nicio instanță, nici măcar una secretă, nu putea emite suficiente mandate individuale destul de repede ca să țină pasul – și că o lume cu adevărat globală necesita o agenție de informații cu adevărat globală. Toate acestea sugerau, conform logicii NSA, necesitatea colectării în masă în secret și fără mandate a tuturor comunicațiilor prin internet.
Numele de cod pentru inițiativa de colectare în masă
centrată pe internet era indicat chiar de „cuvântul obscen” care îl marcase în sistemul meu: STLW, o prescurtare de la STELLARWIND. S-a dovedit a fi singura componentă majoră a PSP-ului care continuase și chiar se dezvoltase în secret după ce restul programului fusese făcut public în presă.
STELLARWIND era cel mai mare secret al raportului
clasificat. Era, de fapt, cel mai mare secret al NSA și cel pe care statutul delicat al raportului fusese menit să-l protejeze. Însăși existența programului era un indiciu că
misiunea agenției fusese transformată, de la folosirea tehnologiei pentru apărarea Americii, la folosirea tehnologiei
pentru
a
o
controla,
redefinind
comunicațiile private prin internet ale cetățenilor ca posibile informații.
Asemenea redefiniri frauduloase se regăseau în tot raportul, dar poate cea mai importantă și de o disperare transparentă
implica
vocabularul
guvernului.
STELLARWIND colecta comunicații de la înființarea PSP în 2001, însă în 2004 – când oficialii Departamentului de Justiție s-au opus continuării inițiativei – administrația Bush a încercat să-l legitimeze expost facto, schimbând sensul cuvintelor de bază în engleză, cum ar fi a dobândi și a obține. Potrivit raportului, poziția guvernului era că NSA putea colecta orice comunicații voia, fără să fie nevoie de mandat, pentru că se putea spune doar că le-a dobândit sau obținut, în sens legal, când și dacă agenția „le căuta și le prelua” din baza de date.
Această sofistică lexicală era deosebit de exasperantă
pentru mine, căci îmi dădeam seama că scopul agenției era să poată păstra cât de multe date putea pentru o perioadă cât mai extinsă – pentru totdeauna. Dacă
registrele de comunicații aveau să fie considerate cu siguranță „obținute” după ce erau folosite, puteau rămâne „neobținute”, ci stocate pentru totdeauna, date brute așteptând o manipulare viitoare. Redefinind termenii dobândire și obținere – de la descrierea actului de a introduce datele într-o bază de date, la descrierea actului în care o persoană (sau, mai probabil, un algoritm) interoghează o bază de date și obține un
„rezultat” sau un „retur” în orice moment posibil din viitor – Guvernul SUA dezvolta competența unei agenții eterne de aplicare a legii. În orice moment, guvernul putea cerceta în comunicațiile din trecut ale oricărei persoane pe care voia să o persecute ca să
descopere o infracțiune (și comunicațiile tuturor conțin dovezi despre ceva). În orice punct, la nesfârșit, orice administrație nouă – orice șef corupt al NSA din viitor
– ar putea pur și simplu să vină la lucru și, cât ai bate din palme, să urmărească pe oricine are un telefon sau un calculator, să știe cine e, unde e, ce face, cu cine și ce a făcut vreodată în trecut.
Termenul „supraveghere în masă” este mai clar pentru mine, și cred că pentru majoritatea oamenilor, decât cel preferat de guvern, „colectare în masă”, care poate, după părerea mea, să lase o impresie falsă și neclară despre munca agenției. „Colectarea în masă” o
face să pară un oficiu poștal sau un departament de igienă deosebit de aglomerat, spre deosebire de un efort istoric de a obține acces total – și a intra clandestin în posesia registrelor tuturor comunicațiilor digitale existente.
Dar chiar și după ce se stabilește o terminologie comună, percepțiile greșite pot încă să abunde.
