Am încercat să rămân calm, dar aveam întruna
simptome fizice ciudate. Deveneam neobișnuit de stângaci, căzând de pe scări – de mai multe ori – sau lovindu-mă de tocurile ușilor. Uneori mă împiedicam sau scăpăm lingurile din mână ori nu apreciam corect distanțele și nu ajungeam la lucrul după care mă
întindeam sau mă împiedicam. Vărsăm apă pe mine sau mă înecam cu ea. Eram neatent în mijlocul unei conversații cu Lindsay și ea mă întreba unde am plecat
– parcă eram încremenit în altă lume.
Într-o zi, când m-am dus să mă întâlnesc cu Lindsay după cursul ei de pole-fitness, am început să amețesc.
Era cel mai neplăcut simptom pe care-l avusesem până
atunci. M-a speriat și a speriat-o și pe Lindsay, mai ales când a dus la o diminuare treptată a simțurilor. Aveam prea multe explicații pentru aceste incidente: dieta slabă, lipsa exercițiului fizic, lip sa somnului. Aveam prea multe raționamente: farfuria era prea aproape de marginea blatului, scările erau alunecoase. Nu mă
puteam hotărî dacă era mai rău cazul în care ceea ce resimțeam era real sau psihosomatic. Am decis să merg la doctor, dar singura programare disponibilă era abia peste câteva săptămâni.
După o zi sau două, eram acasă pe la prânz, mă
simțeam amețit și apatic, dar făceam tot posibilul să țin pasul cu munca de la distanță. Vorbeam la telefon cu un agent de securitate de la Dell când amețeala m-a lovit
cu putere. M-am scuzat imediat și am încheiat convorbirea bălmăjind și, în timp ce mă străduiam să
pun telefonul înapoi în furcă, am avut convingerea că
voi muri.
Pentru cei care au trăit așa ceva, această senzație de dezastru iminent nu are nevoie de descriere, iar pentru cei care nu au trăit-o, nu există explicație. Lovește atât de brusc și primar, încât înlătură orice altă senzație, totul în afară de o resemnare neajutorată. Viața mea se terminase. M-am lăsat pe scaun, un Aeron tapițat, mare și negru, care s-a înclinat sub mine când am căzut în abis și mi-am pierdut cunoștința.
Când mi-am revenit, eram tot așezat, iar ceasul arăta aproape ora unu după-amiază. Fusesem inconștient mai puțin de o oră, dar eram epuizat. Parcă eram treaz de la începutul vremurilor.
M-am întins după telefon, dar nu puteam să pun mâna pe el, bâjbâiam prin aer. Când am reușit să-l apuc și să am ton, am descoperit că nu-mi aminteam numărul lui Lindsay sau îmi aminteam cifrele, dar nu și ordinea lor.
Cumva am reușit să ajung la parter, făcând fiecare pas cu atenție, oprindu-mă după fiecare ca să-mi recapăt echilibrul. Am luat niște suc din frigider și l-am băut, ținând amândouă mâinile pe cutie în timp ce o bună
parte din el îmi curgea pe bărbie. Apoi m-am întins pe
podea, mi-am lipit obrazul de linoleumul rece și am adormit, așa m-a găsit Lindsay.
Tocmai avusesem o criză de epilepsie.
Mama a avut epilepsie și cel puțin o vreme a fost predispusă la crize grand mal: făcea spume la gură, membrele îi zvâcneau, tot corpul i se mișca până când se liniștea într-o rigiditate inconștientă îngrozitoare.
Nu-mi venea să cred că nu asociasem până atunci simptomele mele cu ale ei, deși a fost aceeași negare în care a trăit și ea decenii întregi, atribuind căzăturile frecvente „neîndemânării” și „lipsei de coordonare”.
Nu fusese diagnosticată până la prima ei criză grand mal aproape de patruzeci de ani și, după o perioadă scurtă
de medicație, crizele s-au oprit. Întotdeauna ne spusese mie și surorii mele că epilepsia nu era ereditară și nici până azi nu știu dacă așa îi spusese doctorul ei sau doar încerca să ne asigure că soarta ei nu avea să fie și a noastră.
Nu există un test de diagnosticare pentru epilepsie.
Diagnosticul clinic se face pe baza a doar două sau trei crize inexplicabile – asta e tot. Se știu foarte puține lucruri despre această boală. Medicina tinde să trateze epilepsia fenomenologic. Doctorii nu vorbesc despre
„epilepsie”, vorbesc despre „crize”. Tind să împartă
crizele în două tipuri: localizate și generalizate, cea dintâi fiind un rateu electric într-o anumită secțiune a
creierului, care nu se răspândește, iar cea de-a doua un rateu electric care creează o reacție în lanț. Practic, un val de sinapse ratate străbate creierul, făcându-te să-ți pierzi funcția motrică și, în cele din urmă, cunoștința.
Epilepsia este un sindrom foarte ciudat. Cei care suferă de ea simt lucruri diferite, în funcție de care parte a creierului lor are prima cădere electrică în cascadă. Se știe că cei care au această cădere în centrul auditiv aud clopote. Cei care o au în centrul vizual văd scântei sau li se întunecă vederea. Dacă această cădere se produce în zone centrale mai profunde ale creierului – unde a avut loc și a mea poate provoca un vertij sever. În timp, am ajuns să recunosc semnele de avertizare, ca să mă
pot pregăti pentru criza ce avea să urmeze. Semnele se numesc „aure” în limbajul popular al epilepsiei, deși, științific vorbind, aceste aure sunt criza în sine. Ele reprezintă experiența proprioceptivă a rateului.
Am consultat toți specialiștii în epilepsie pe care i-am găsit – marele avantaj de a fi angajat la Dell era asigurarea: am făcut tomografii, RMN-uri, toate analizele. Între timp, Lindsay, care a fost îngerul meu păzitor în toată povestea asta, ducându-mă cu mașina la programări, s-a apucat să caute toate informațiile disponibile despre sindrom. A căutat pe Google tratamente alopate și homeopate cu atâta intensitate, încât practic toate anunțurile ei pe Gmail erau pentru
medicamente contra epilepsiei.
Mă simțeam înfrânt. Cele două mari instituții din viața mea fuseseră trădate și mă trădau la rândul meu: tara mea și internetul. Și acum venea și trupul meu la rând.
Creierul meu fusese scurtcircuitat la propriu.
18.
Pe canapea
Era noaptea târziu pe 1 mai 2011 când am observat alerta pe telefon: Osama bin Laden fusese găsit în Abbottabad, Pakistan, și ucis de o echipă de pușcași Navy SEAL.
Și asta a fost. Omul care concepuse atacurile ce mă
trimiseseră în armată și de acolo în IC era acum mort, un pacient la dializă împușcat de aproape în îmbrățișarea numeroaselor soții în complexul lor spațios, ceva mai jos de principala academie militară
