– de la paza cimitirelor, până la portarul de la puzzle palace.
Dar întotdeauna există un pericol în a permite chiar și celei mai calificate persoane să se ridice prea sus, prea repede, înainte să aibă destul timp ca să devină cinică și să își abandoneze idealismul. Ocupam una dintre cele mai neașteptate poziții omnisciente în cadrul IC – spre treapta de jos a scării manageriale, dar sus, în ceruri, în termeni de acces. Și în vreme ce asta îmi oferea abilitatea fenomenală și, la drept vorbind, nemeritată de a observa IC în deplinătatea sa macabră, mă făcea mai curios ca niciodată în legătură cu singurul aspect pe care încă îl găseam ca fiind evaziv: limita absolută a celui spre care agenția își putea îndrepta privirea. Exista o limită stabilită nu atât în politică sau regulament, cât în capacitățile nemiloase și inflexibile a ceea ce știam acum că este un mecanism ce se întindea în toată lumea.
Exista cineva pe care acest mecanism nu îl
supraveghea? Exista un loc în care acest mecanism nu ajungea?
Singurul mod de a afla răspunsul era să cobor, să
abandonez locul atotvăzător în favoarea viziunii înguste a unei funcții operaționale. Angajații NSA care aveau accesul cel mai liber la secretele în forma lor cea mai brută erau aceia care ședeau în scaunul de operator și scriau în computerele lor numele indivizilor care deveniseră suspecți, străini și cetățeni americani. Pentru un motiv ori altul, sau pentru niciun motiv, acești indivizi deveniseră ținta examinării amănunțite din partea agenției, cu NSA interesată să afle totul despre ei și comunicațiile lor – nu doar metadatele, ci și conținutul lor. Destinația mea supremă, o știam, era tocmai punctul exact al acestei interfețe – punctul exact unde statul își îndreaptă privirea spre oameni, iar oamenii nu sunt conștienți.
Programul care permitea acest acces se numea XKEYSCORE, care probabil este mai bine înțeles ca un motor de căutare care le permite analiștilor să caute prin toate datele din viața voastră. Imaginați-vă un fel de Google care, în loc să vă arate pagini din internetul public, returnează rezultate din e-mailul vostru particular,
din
discuțiile
particulare,
fișierele
particulare, totul. Deși am citit destul despre acest program ca să înțeleg cum funcționa, nu îl folosisem
încă și mi-am dat seama că trebuia să știu mai multe despre el. Urmărind XKEYSCORE, căutam o confirmare în legătură cu gradul de supraveghere abuzivă a NSA – genul acela de confirmare pe care nu îl primești din documente, ci doar din experiența nemijlocită.
Unul dintre puținele birouri din Hawaii cu veritabil acces nestingherit la XKEYSCORE era Centrul de Operații pentru Amenințările Naționale. NTOC
funcționa într-o nouă clădire de birouri în plan deschis, strălucitoare, deși lipsită de suflet, pe care NSA o numise oficial Clădirea Rochefort, după Joseph Rochefort, legendarul criptanalist de marină din cel de-Al Doilea Război Mondial care reușise să spargă
codurile japonezilor. Majoritatea angajaților ajunsese să
îi spună Roach Fort sau simplu „Gândacul”. Pe vremea când aplicam pentru o slujbă aici, părți din Gândacul erau încă în construcție și mi-am amintit instantaneu de prima mea slujbă autorizată la CASL: acesta era destinul meu, să îmi încep și să îmi închei cariera la IC
în clădiri neterminate.
Pe lângă faptul că adăpostea toți translatorii și analiștii din Hawaii ai agenției, Gândacul mai găzduia și filiala locală a diviziei de Operațiuni de Acces Autorizate (TAO). Aceasta era echipa NSA responsabilă
să intre de la distanță în computerele oamenilor pe care
analiștii îi selectaseră ca ținte – echivalentul agenției pentru echipe de spărgători care pe vremuri se strecurau în casele dușmanilor ca să planteze microfoane și să găsească materiale compromițătoare.
Principala sarcină a NTOC era, în schimb, să
monitorizeze și să împiedice activitatea omologilor străini ai TAO – cu alte cuvinte, contraspionaj cibernetic. Norocul a făcut ca NTOC să aibă un post liber de contractant la Booz Allen Hamilton, un job eufemistic descris ca „analist de infrastructură” Postul presupunea folosirea întregului spectru de instrumente de supraveghere în masă ale NSA, inclusiv XKEYSCORE, monitorizarea a ceea ce țintele făceau pe
„infrastructura” vizată, internetul.
Cu toate că făceam ceva mai mulți bani la Booz, în jur de 120.000 de dolari pe an, am considerat-o ca fiind o retrogradare – prima din multele odată ce am început ultima coborâre, aruncând peste bord căile de acces, autorizațiile și privilegiile agenției. Eram un inginer care devenea un analist, care în cele din urmă avea să
devină un exilat, o țintă a aceleiași tehnologii pe care odată o controlam. Din această perspectivă, pierderea prestigiului părea destul de minoră. Din această
perspectivă, totul părea destul de minor, de vreme ce traseul vieții mele se arcuia în jos spre pământ, accelerând spre punctul de impact care avea să îmi
încheie cariera, relația, libertatea și, posibil, chiar viața.
Am hotărât să îmi scot arhivele din țară și să le predau jurnaliștilor pe care îi contactasem, însă înainte de a putea chiar să meditez la logistica acestui act, trebuia să
salut niște oameni. Trebuia să zbor spre est spre, DC și să petrec câteva săptămâni întâlnindu-mă și salutându-i pe noii mei șefi și colegi, care nutreau speranțe înalte pentru felul în care ar fi putut pune în practică profunda mea înțelegere a anonimizării online, pentru a le demasca țintele lor mai inteligente. Asta m-a adus înapoi acasă, în Beltway, pentru ultima dată și înapoi la locul primei întâlniri cu o instituție care pierduse controlul: Fort Meade. De data aceasta veneam ca un om din interior.
Ziua care a marcat maturizarea mea, cu doar mai bine de zece ani tumultuoși înainte, i-a schimbat în profunzime nu doar pe oamenii care lucrau în sediile NSA, ci și locul în sine. Am observat acest lucru pentru prima dată când am fost oprit în mașina mea de închiriat, în timp ce încercam să ies de pe Canine Road ca să intru într-una dintre parcările agenției, care în amintirea mea încă urla de panică, sonerii, claxoane și sirene. După 11 Septembrie, toate drumurile care duceau spre sediile NSA fuseseră închise definitiv pentru oricine nu poseda unul dintre ecusoanele
speciale ale IC, ce atârna acum la gâtul meu.
Ori de câte ori nu eram ocupat să flatez conducerea NTOC la sediu, îmi petreceam timpul învățând tot ce puteam – schimbând biroul cu analiști care se ocupau cu diferite programe și diferite genuri de ținte, în așa fel încât să fiu în stare să predau echipei mele din Hawaii diferitele feluri în care instrumentele agenției puteau fi folosite. Cel puțin asta era explicația oficială pentru curiozitatea mea, care ca mai mereu depășea cerințele și câștiga recunoștința celor înclinați spre tehnologie. Ei, în schimb, erau mai dornici ca niciodată să demonstreze puterea mașinăriilor pe care le dezvoltaseră, fără să
manifeste nici cea mai mică remușcare în legătură cu felul în care acea putere era pusă în practică. În vreme ce la sediu, la rândul meu, eram supus unei serii de teste privind utilizarea corespunzătoare a sistemului, care semănau mai mult cu niște exerciții de respectare a reglementărilor ori a scuturilor procedurale decât cu un instructaj folositor. Ceilalți analiști mi-au spus că, de vreme ce pot da aceste teste de câte ori aveam nevoie, nu trebuia să mă deranjez să învăț: „Bifează doar căsuțele până ajungi să treci.”
NSA descria XKEYSCORE, în documentele pe care le-am dat mai târziu jurnaliștilor, ca fiind unealta sa cea mai „cuprinzătoare”, folosită pentru a căuta „aproape orice face un utilizator pe internet”. Specificațiile
tehnice pe care le-am studiat erau mult mai detaliate, arătând exact cum poate fi realizat acest lucru –
„pachetizare” și „sesiunizare”, sau tăind datele sesiunilor online ale unui utilizator în pachete ușor de gestionat pentru analiză –, însă nimic nu mă putea pregăti pentru a vedea totul în acțiune.
Mai simplu spus, era cel mai apropiat lucru de o construcție științifico-fantastică pe care îl văzusem în adevărul științific: o interfață care îți permite să tastezi adresa aproape oricărei persoane, numărul de telefon sau adresa IP, și efectiv să răsfoiești istoria recentă a activității sale online. În unele cazuri puteai chiar să
redai înregistrări ale sesiunilor lor online, în așa fel încât ecranul la care te uiți era ecranul lor, indiferent ce se afla pe desktopul lor. Le puteai citi e-mailurile, istoricul browserului, istoricul căutărilor, postările de pe social media, totul. Puteai instala notificări care apăreau în clipa în care o persoană sau un dispozitiv de care erai interesat devenea activ pe internet în acea zi. Și puteai să te uiți prin pachetele de date pe internet și să vezi interogațiile de căutare ale unei persoane apărând literă
cu literă, de vreme ce atât de multe pagini transmiteau fiecare literă de parcă ar fi fost tastată. Era ca și cum ai fi urmărit un program de autocompletare a cuvintelor, în vreme ce literele și cuvintele apăreau pe ecran. Însă
