Întorcându-ne înapoi în Hawaii, în perioada dintre martie și mai 2013, un sentiment al sfârșitului îmi copleșea aproape fiecare experiență și, cu toate că
experiențele însele ar putea părea banale, ele mi-au netezit calea. Era mult mai puțin dureros să mă gândesc că asta era ultima dată când aveam să mă opresc la restaurantul indian în Mililani sau să trec pe la galeria
de artă hackerspace din Honolulu ori să stau doar pe acoperișul mașinii mele și să urmăresc pe cerul nopții stelele căzătoare, decât să mă gândesc că mai aveam doar o lună împreună cu Lindsay sau doar o săptămână
de dormit și de trezit lângă ea, încercând totuși să
păstrez distanța față de ea, de teamă să nu cedez.
Pregătirile pe care le-am făcut erau ale unui om pe cale să moară. Mi-am golit conturile bancare, mi-am pus banii într-o veche cutie de metal pentru muniție pentru ca Lindsay să o găsească, iar guvernul să nu îi poată
confisca. M-am învârtit prin casă, ducând la bun sfârșit sarcini de mult amânate, cum ar fi să repar fereastra și să schimb becurile. Am șters vechile computere criptate, reducându-le la niște carcase tăcute ale unor vremuri mai bune. Pe scurt, mi-am pus în ordine afacerile, încercând să ușurez totul pentru Lindsay sau să îmi ușurez conștiința, care periodic își muta loialitatea de la lumea care nu i-o câștigase și la femeia care o câștigase și până la familia pe care o iubeam.
Totul
era
îmbibat
cu
acest
sentiment
al
deznodământului și totuși existau momente când părea că niciun deznodământ nu se contura și că planul pe care îl pusesem la cale se prăbușea. Era greu să îi conving pe jurnaliști să vină la o întâlnire, în mare parte pentru că nu le puteam spune cu cine urmau să se întâlnească și nici, pentru o vreme cel puțin, unde și
când avea să se întâmple. Trebuia să iau în calcul varianta că nu vor veni niciodată sau că vor veni, dar că
vor renunța. În cele din urmă am hotărât ca, dacă una dintre aceste variante se va întâmpla, voi abandona pur și simplu planul și mă voi întoarce la lucru și la Lindsay ca și cum totul ar fi fost normal, în așteptarea unei noi șanse.
În escapadele mele wardrive spre și dinspre Kunia –
o călătorie de douăzeci de minute care putea deveni o vânătoare de comori Wi-Fi de două ore –, cercetam diverse țări, încercând să găsesc un loc pentru întâlnirea cu jurnaliștii. Mă simțeam de parcă mi-aș fi ales închisoarea, sau mai degrabă mormântul. Toate țările din organizația Cinci Ochi erau în mod evident excluse.
De fapt, întreaga Europă era exclusă, pentru că nu puteai fi sigur că țările sale respectă legislația internațională împotriva extrădării celor acuzați de crime politice, confruntate cu ceea ce cu siguranță era presiunea americană considerabilă. Africa și America Latină erau de asemenea zone restricționate – Statele Unite puteau acționa acolo nepedepsite datorită
slăbiciunii autorității locale. În Rusia era exclus pentru că era Rusia, iar China era China: amândouă se situau total în afara perimetrului. Guvernul Statelor Unite n-ar fi trebuit să facă nimic ca să mă discrediteze decât să
arate spre hartă. Perspectiva ar fi fost și mai proastă în
Orientul Mijlociu. Câteodată se părea că cea mai mare lovitură a vieții mele nu a fost aceea de a jefui NSA, ci mai degrabă de a încerca să găsesc un loc de întâlnire suficient de independent pentru a ține la distantă Casa Albă și destul de liber ca să nu se amestece în activitățile mele.
Procesul de eliminare mi-a lăsat doar Hong Kong. În termeni de geopolitică, era cel mai apropiat de noțiunea de țara nimănui, însă cu o presă vie și o cultură a protestului, ca să nu mai amintesc de internetul fără
filtre. Era o ciudățenie, o metropolă rezonabil de liberală, a cărei autonomie nominală m-ar fi ținut la distantă de China și ar fi restrâns capacitatea Beijingului de a lua măsuri publice împotriva mea sau a jurnaliștilor – cel puțin imediat –, dar a cărei existență
de facto în sfera de influență a Beijingului ar împiedica posibilitatea unei intervenții unilaterale a Statelor Unite. Într-o situație care nu promitea deloc siguranță, era suficient să am garanția timpului. Exista probabilitatea ca lucrurile să nu se termine bine pentru mine, în orice caz, tot ceea ce puteam să sper era să scot dezvăluirile înainte de a fi prins.
În ultima dimineață în care m-am trezit alături de Lindsay, ea pleca într-o excursie cu cortul în Kauai – o ieșire scurtă cu prietenii pe care am încurajat-o să o facă.
Am stat întinși în pat și am strâns-o prea tare în brațe,
iar când m-a întrebat, cu o mirare somnoroasă, de ce eram deodată atât de afectuos după luni întregi de răceală înstrăinată, mi-am cerut iertare. I-am spus cât de rău îmi părea pentru cât de ocupat și cât de distant fusesem și că avea să îmi fie dor de ea – ea a fost cea mai bună persoană pe care am întâlnit-o în viața mea. A zâmbit, m-a sărutat în grabă pe obraz, după care s-a sculat ca să împacheteze.
În clipa în care a ieșit pe ușă, am început să plâng, pentru prima dată după ani întregi. Mă simțeam vinovat de orice, în afară de lucrurile de care avea să mă
acuze guvernul meu, și în special vinovat pentru lacrimile mele, pentru că știam că durerea mea nu era nimic în comparație cu durerea pe care i-o provocam femeii pe care o iubeam sau cu durerea și tulburarea pe care le provocam familiei mele.
Cel puțin eu aveam avantajul de a ști ceea ce urma să
se întâmple. Lindsay avea să se întoarcă din excursia ei și să vadă că am plecat, aparent pentru o sarcină de serviciu, iar mama va aștepta pur și simplu în ușă. O
invitasem pe mama să ne viziteze, într-o mișcare atât de neobișnuită, încât probabil că se așteptase la un alt fel de surpriză – și anume anunțul cum că eu și Lindsay ne-am logodit. Mă simțeam groaznic din cauza falselor pretexte și m-am crispat de durere la gândul dezamăgirii ei, însă îmi spuneam mereu că aveam
dreptate. Mama avea să aibă grijă de Lindsay, iar Lindsay avea să aibă grijă de ea. Fiecare va avea nevoie de forța celeilalte ca să facă față furtunii ce se anunța.
La o zi după plecarea lui Lindsay, mi-am luat un concendiu medical de urgență de la serviciu, motivând epilepsia, și mi-am împachetat un bagaj sărăcăcios și patru laptopuri: comunicații securizate, comunicații normale, distracție și un „airgap” (un computer care nu a fost și nu urma să fie niciodată online). Mi-am lăsat telefoanele inteligente pe blatul din bucătărie, lângă un carnețel pe care am mâzgălit cu pixul: Am fost chemat la lucru. Te iubesc. L-am semnat cu porecla, Echo. Apoi am plecat la aeroport și am cumpărat cu bani gheață un bilet pentru următorul zbor spre Tokyo. La Tokyo, am cumpărat tot cu bani gheață un alt bilet, și pe 20 mai am ajuns în Hong Kong, orașul în care lumea a făcut cunoștință cu mine.
26.
Hong Kong
Atracția psihologică profundă a jocurilor, care nu sunt decât o serie de provocări de dificultate crescândă, este credința că pot fi câștigate. Nicăieri nu mi-a fost asta mai clar decât în cazul cubului Rubik, care satisface o fantezie universală: aceea că, dacă muncești destul de
mult și treci prin toate posibilitățile, tot ceea ce pare în lume amestecat și incoerent se va așeza la locul lui și se va alinia perfect, că ingeniozitatea umană este suficientă
