fiecare apel telefonic de care s-a ocupat. Pe 6 iunie, a rulat reportajul lui Glenn despre PRISM, aproape simultan cu o relatare similară din The Washington Post semnată de Laura și Bart. Știam, cred că o știam cu toții, că, pe măsură ce ieșeau la iveală mai multe piese, cu atât mai probabil era să fiu identificat, în special pentru că
biroul meu începuse să îmi trimită e-mailuri, întrebându-mă despre evoluția stării mele, iar eu nu răspundeam. Deși Glenn și Ewen și Laura mă
compătimeau pentru situația mea asemănătoare unei bombe cu ceas, nu au lăsat niciodată ca dorința lor de a sluji adevărul să fie temperată de faptul că știau asta. Și urmându-le exemplul, nu am făcut-o nici eu.
Jurnalismul, la fel ca filmul documentar, nu poate face mai mult. Este interesant de aflat la ceea ce este nevoit să renunțe un om de media, în mod convențional și tehnologic. În scrierea lui Glenn, în special în The Guardian, găsești o prezentare concentrată cu maximă
precizie asupra faptelor, golită de pasiunea stăruitoare care îi definește personalitatea. Scrierea lui Ewen îi reflecta mult mai mult caracterul: sincer, binevoitor, răbdător și cinstit. Între timp, Laura, care vedea totul, însă rareori era văzută, vădea reticență atotștiutoare și o inteligență sardonică – pe jumătate maestru spion, pe jumătate maestru artist.
În vreme ce dezvăluirile rulau din plin pe fiecare
canal de televiziune și website, a devenit limpede că
Guvernul Statelor Unite și-a aruncat întreaga mașinărie în luptă ca să identifice sursa. Era de asemenea limpede că, atunci când o vor face, vor folosi fața pe care o vor găsi – fața mea – ca să se sustragă răspunderii: în loc să
abordeze dezvăluirile, vor contesta credibilitatea și motivele unui whistleblower. Dată fiind miza, trebuia să
preiau inițiativa înainte să fie prea târziu. Dacă nu îmi explicam acțiunile și intențiile, ar fi făcut-o guvernul într-o manieră care ar fi mutat atenția de la infracțiunile sale.
Singura speranță pe care o aveam să ripostez era să
ies primul în față și să spun cine sunt. Aș fi oferit presei suficiente detalii ca să îi satisfac curiozitatea în creștere, cu o declarație limpede că nu eu contam, ci mai degrabă
subminarea democrației americane. Apoi aș fi dispărut pe cât de repede îmi făcusem apariția. Cel puțin, acesta era planul.
Ewen și cu mine am hotărât că el va scrie un articol despre cariera mea la IC, iar Laura a propus să filmeze o declarație video care să apară pe lângă asta în The Guardian. Acolo mi-aș fi asumat responsabilitatea directă și exclusivă ca sursa din spatele reportajelor despre supravegherea în masă la nivel global. Dar, cu toate că Laura filmase întreaga săptămână (o mare parte din acele înregistrări va ajunge în documentarul ei,
Citizenfour), nu am avut timp să o așteptăm să revadă
întregul material pe care îl filmase, în căutarea unor fragmente în care vorbeam coerent și priveam în ochi.
Ce a propus ea, în schimb, a fost prima mea declarație înregistrată, pe care a început să o filmeze chiar acolo și chiar atunci – aceea care începe cu: „Ăă, numele meu este Ed Snowden. Am, ăă, douăzeci și nouă de ani”.
Te salut, lume!
Deși nu am regretat niciodată faptul că am tras cortina la o parte și mi-am dezvăluit identitatea, mi-aș fi dorit totuși să o fi făcut cu o dicție mai clară și cu un plan mai limpede în minte pentru ceea ce avea să se întâmple mai departe. De fapt, nu aveam niciun plan. Nu mi-am bătut prea mult capul ca să găsesc un răspuns la întrebarea legată de ceea ce era de făcut odată ce jocul se termina, în special pentru că era puțin probabil un deznodământ victorios. Tot ce mă interesa era ca faptele să ajungă la lume: m-am gândit că, punând documentele la dispoziția publicului, mă pun și pe mine la mila publicului. Strategia fără ieșire era singura strategie de ieșire, pentru că, orice pas aș fi premeditat să fac, ar fi adus riscul de a submina dezvăluirile.
Dacă aș fi făcut aranjamente prealabile să zbor într-o anumită țară și să cer azil, de exemplu, aș fi putut fi numit un agent străin al țării respective. Între timp, dacă
m-aș fi întors în propria țară, tot ceea ce puteam spera –
era să fiu arestat imediat după aterizare și să fiu acuzat pe baza Legii spionajului. Asta m-ar fi îndreptățit să am parte de o mascaradă de proces privat de o apărare semnificativă, o farsă în care toate discuțiile despre cele mai importante aspecte ar fi fost interzise publicului.
Cel mai mare obstacol în calea justiției era o eroare din lege, o eroare intenționată creată de guvern. Cuiva din poziția mea nu i s-ar fi permis să demonstreze în instanță că dezvăluirile pe care le-am făcut jurnaliștilor erau benefice din punct de vedere civic. Chiar și acum, după ani de la ceea ce s-a întâmplat, nu mi s-ar permite să demonstrez că relatările bazate pe dezvăluirile mele au determinat Congresul să modifice anumite legi privind supravegherea sau au convins instanțele să
doboare un anumit program de supraveghere ca fiind ilegal sau i-au influențat pe procurorul general și pe președintele Statelor Unite să admită că dezbaterea pe tema supravegherii în masă era una esențială pentru public, una care ar întări tara, în cele din urmă. Toate aceste cereri ar fi considerate nu doar irelevante, dar și inadmisibile în genul de proces cu care m-aș confrunta dacă ar fi să mă îndrept spre casă. Singurul lucru pe care guvernul meu ar trebui să îl dovedească în instanță ar fi acela că am dezvăluit informații clasificate jurnaliștilor, fapt care nu este discutabil. Acesta este motivul pentru
care oricine spune că trebuie să mă întorc în Statele Unite pentru proces spune în esență că trebuie să mă
întorc în Statele Unite pentru sentință, iar sentința ar fi, acum la fel ca și atunci, cu siguranță una crudă.
Pedeapsa pentru dezvăluirea de documente strict secrete, fie spionilor străini, fie jurnaliștilor americani, este de la zece ani pentru fiecare document.
Din momentul în care clipul Laurei cu mine a fost postat pe website-ul The Guardian pe 9 iunie, am fost marcat. Pe spatele meu se afla o țintă. Știam că
instituțiile pe care le-am făcut de rușine nu vor avea odihnă până când capul meu nu era plecat, iar mâinile și picioarele, încătușate. Iar până atunci – și poate chiar și după aceea – îi vor hărțui pe cei dragi mie și mă vor discredita, spionând fiecare aspect al vieții și carierei mele, căutând informații (sau oportunități de dezinformare) cu ajutorul cărora să mă murdărească.
Eram familiarizat cu modul în care decurgea acest procedeu, atât din lecturarea de exemple clasificate ale lui în cadrul IC, cât și din studierea cazurilor altor avertizori de integritate și whistleblowers. Cunoșteam poveștilor unor eroi ca Daniel Ellsberg și Anthony Russo și ale adversarilor de dată mai recentă ai secretomaniei guvernului precum Thomas Tamm, un procuror de la Biroul pentru Politica și Controlul Informațiilor din cadrul Departamentului de Justiție,
care fusese sursa pentru majoritatea reportajelor despre interceptarea convorbirilor telefonice fără mandat de la mijlocul anilor 2000. Mai erau de asemenea Drake, Binney, Wiebe și Loomis, succesorii în era digitală ai lui Perry Feliwock, care în 1971 a dezvăluit în presă
existența necunoscutei pe atunci NSA, care a determinat Senate Church Committee (precursorul actualei Comisii Speciale de Informații din Senat) să se asigure că informațiile agenției erau limitate de la colectarea de mesaje secrete străine, mai degrabă decât naționale. Și apoi mai era Chelsea Manning, soldat în Armata SUA, care, pentru infracțiunea de a fi expus crimele de război ale Americii, a fost judecată de Curtea Marțială și condamnată la 35 de ani de închisoare, dintre care a efectuat șapte, sentința fiindu-i comutată
doar după izbucnirea protestelor internaționale din cauza tratamentului crud și degradant la care a fost supusă pe durata detenției.
Toți acești oameni, fie că fuseseră condamnați la închisoare, fie că nu, au avut de înfruntat un fel de repercusiuni, de cele mai multe ori severe și provenite tocmai din abuzul la a cărui dezvăluire ajutasem: supravegherea. Dacă vreodată și-au exprimat furia în discuțiile particulare, atunci erau „nemulțumiți” Dacă
au vizitat vreodată un psihiatru ori un psiholog ori au împrumutat cărți de la bibliotecă despre acest subiect,
atunci erau „labili mintal”. Dacă se îmbătaseră chiar și o singură dată, se spunea că erau alcoolici. Dacă
avuseseră chiar și o singură relație extraconjugală, se spunea că erau obsedați sexual. Nu au fost puțini cei care și-au pierdut casele și au ajuns faliți. E mult mai simplu pentru o instituție să păteze reputația cuiva, decât să se implice substanțial într-o dispută de principii – pentru IC, e doar o chestiune de consultare a fișierelor, exagerând dovezile existente, iar acolo unde dovezile nu există, pur și simplu să le fabrice.
Pe cât de sigur eram de indignarea guvernului meu, pe atât de sigur eram de sprijinul familiei mele, al lui Lindsay; eram convins că au înțeles – poate că nu au iertat, dar au înțeles – contextul comportamentului meu recent. Mă alinam amintindu-mi afecțiunea lor, mă
ajuta să suport faptul că pentru mine nu mai era nimic de făcut, niciun plan în desfășurare. Puteam doar să
extind încrederea pe care o aveam în familia mea și în Lindsay într-o încredere poate idealistă în compatrioții meu, speranța că, odată ce fuseseră avertizați în legătură cu proporțiile supravegherii în masă
