Ecuadorul avea să își considere datoria națională ca fiind nelegitimă – tehnic vorbind, se putea clasifica drept „datorie odioasă”, care este o datorie națională
efectuată de un regim despotic sau prin politici despotic imperialiste de comerț. Rambursarea unei datorii
odioase nu este executorie. Cu acest anunț, Correa și-a eliberat poporul de decenii de robie economică, cu toate că și-a făcut destui inamici în rândul clasei finanțiștilor care conducea bună parte din politica externă a SUA.
Ecuadorul, cel puțin în 2013, avea o încredere cu greu câștigată în instituția azilului politic. Și mai cunoscut este faptul că ambasada Ecuadorului la Londra devenise pe vremea lui Correa un adăpost sigur și o redută pentru Julian Assange de la Wikileaks. Totuși, avocații mei din Hong Kong mi-au spus că, date fiind circumstanțele, Ecuadorul părea țara cea mai probabilă
să îmi protejeze dreptul la azil politic și cea mai puțin probabilă să se lase intimidată de furia hegemoniei agresive care stăpânea în emisfera sa. Echipa mea în creștere ad-hoc de avocați americani și internaționali, jurnaliști, tehnologi și activiști a fost de acord. Fără să
mă pregătesc pentru alte evenimente neprevăzute, eram cu totul în mâinile lor. Speranța mea era să ajung în condiții bune în Ecuador.
Odată ce guvernul meu a decis să mă acuze de încălcarea Legii spionajului, eram acuzat de o infracțiune politică, ceea ce însemna o infracțiune a cărei victimă este însuși statul și nu o persoană. Conform legii internaționale a dreptului umanitar, cei acuzați în acest fel sunt exceptați de la extrădare, pentru că acuzația de infracționalitate politică este de cele mai multe ori o
tentativă autoritaristă de anulare a disidenței legitime.
Teoretic, asta înseamnă că avertizorii de integritate privind activitatea guvernului ar trebui să fie protejați în fața extrădării aproape oriunde. Practic, bineînțeles, rareori se pune problema, în special când guvernul care se consideră nedreptățit este cel al Americii – care pretinde că promovează democrația peste granițe, însă
menține în secret o flotă de avioane contractate de la firme private, dedicate acelei forme ilegale de extrădare cunoscute sub numele de predare sau, așa cum îi spune toată lumea, răpire.
Echipa care mă ajuta ajunsese la oficiali de peste tot, din Islanda până în India, întrebând dacă ar urma să
respecte interdicția de extrădare a delincvenților politici și să nu se amestece în eventuala mea călătorie. Curând a devenit clar că până și cele mai avansate democrații se temeau să provoace mânia Guvernului Statelor Unite.
Erau bucuroși să își exprime public compătimirea, însă
reticenți să ofere până și garanții neoficiale. Numitorul comun al sfaturilor care ajungeau până la mine era să
aterizez numai în țări care nu extrădează și să evit orice rută care traversa spațiul aerian al oricărei alte țări care avea relații de cooperare sau de respect față de Armata Statelor Unite. Un oficial, cred că era din Franța, a sugerat că șansele să traversez cu succes ar putea crește simțitor dacă primeam un laissez-passer (permis de
liberă trecere), un document unic de călătorie recunoscut de ONU, eliberat de obicei pentru a garanta libera trecere refugiaților peste granițe –, dar să obțin așa ceva era mult mai simplu de spus decât de făcut.
Aici intră în scenă Sarah Harrison, juristul și ofițerul de presă al Wikileaks. În clipa în care a apărut vestea că
un american a demascat un sistem global de supraveghere în masă, a zburat la Hong Kong. Datorită
experienței sale cu site-urile și, în mod particular, cu soarta lui Assange, era gata să îmi ofere cea mai bună
consiliere din lume privind azilul. Ajuta și faptul că
avea legături familiale cu comunitatea juridică din Hong Kong.
Multă vreme oamenii au atribuit motive egoiste dorinței lui Assange de a-mi acorda ajutor, însă eu cred că era sincer implicat într-un lucru mai presus de toate
– să mă ajute să nu fiu prins. O astfel de acțiune ce presupunea păcălirea Guvernului Statelor Unite era doar un bonus pentru el, un beneficiu auxiliar, nicidecum scopul. E adevărat că Assange poate fi egoist și vanitos, capricios și chiar despotic – după o dispută
tăioasă la doar o lună după prima noastră conversație prin intermediul mesajelor, nu am mai comunicat cu el vreodată –, însă el se consideră în mod sincer un luptător într-o bătălie istorică pentru dreptul publicul de a cunoaște, o bătălie pentru care va face totul ca să o
câștige. Din acest motiv, mi se pare prea simplist să
interpretez ajutorul lui doar ca pe o dovadă de uneltire sau de autopromovare. Cred că mult mai importantă
era pentru el ocazia de a oferi un contraexemplu al cazului celei mai importante surse a organizației, Chelsea Manning din Armata SUA, a cărei sentință de 35 de ani de închisoare era fără precedent în istorie și o intimidare monstruoasă a avertizorilor de integritate din toată lumea. Deși nu am fost și nu voi fi niciodată o sursă pentru Assange, situația mea i-a oferit ocazia să
îndrepte o greșeală. N-ar fi putut face nimic pentru a o salva pe Manning, dar, prin intermediul lui Sarah, părea hotărât să facă tot ce îi stătea în putință să mă salveze pe mine.
Acestea fiind spuse, la început am fost precaut în ceea ce privește implicarea lui Sarah. Însă Laura mi-a spus că
era serioasă, competentă și, cel mai important, independentă: una dintre puținele persoane de la Wikileaks care îndrăznea să îl contrazică pe față pe Assange. În ciuda precauțiilor mele, mă aflam într-o poziție delicată și, după cum scria odată Hemingway, calea pentru a-i face pe oameni să fie de încredere este să ai încredere în ei.
Laura m-a anunțat despre prezența lui Sarah în Hong Kong cu doar o zi sau două înainte ca ea să comunice cu mine printr-un canal criptat, ceea ce se petrecea cu doar
o zi sau două înainte să o întâlnesc în persoană – iar eu sunt oarecum excentric în ceea ce privește întâlnirile aici, va trebui să mă iertați: o zi frenetică se scurgea în următoarea. După toate aparențele, Sarah fusese ca o tornadă încă din clipa în care a aterizat la Hong Kong.
Deși nu era avocată, avea cunoștințe solide când venea vorba
despre
ceea
ce
se
numeau
nuanțele
interpersonale sau neoficiale ale evitării extrădării. S-a întâlnit cu avocați pentru drepturile omului din Hong Kong, în căutare de opinii independente, iar eu am fost profund impresionat atât de ritmul, cât și de prudența ei. Relațiile ei dobândite lucrând în cadrul Wikileaks și curajul extraordinar al consulului Ecuadorului la Londra, Fidel Narváez, au dus la obținerea acelui laissez-passer pe numele meu. Acest laissez-passer, care trebuia să mă ducă în Ecuador, a fost eliberat de către consul în condiții de urgență, de vreme ce nu aveam timp să așteptăm ca guvernul său să aprobe oficial documentul. În momentul în care l-am avut în mână, Sarah a închiriat o dubă care să ne ducă la aeroport.
